0
0
Întoarsă de curând de la J.O de la Tokyo, singura pugilistă care a făcut parte din delegaţia României la Tokyo, a fost musceleanca noastră, Claudia Maria Nechita care va rămâne în analele sportului cu mănuşi drept singura pugilistă care a câştigat un meci la o Olimpiadă. Este o performanţă cu parfum de eternitate, pentru că fata noastră a scris o pagină de aur în istoria boxului feminin şi ne-a făcut mândri numai pentru că a urcat pe ringul de la Tokyo, am tremurat pentru ea, i-am ţinut pumnii şi ne-am bucurat ca nişte copii când a câştigat primul meci. A fost la un pas de a prinde podiumul de premire dar aşa cum a zis şi ea, nu a fost să fie, atât a putut. Locul V este însă, unul onorant şi trebuie apreciată şi respectată numai pentru munca depusă pentru a ajunge aici, pentru orele de antrenament care au stat şi stau în spatele unei victorii pe care noi cei din afara sportului nu avem cum să le vedem, pentru transpiraţia şi kilogramele date jos pentru a se încadra în categoria de greutate şi cei care au făcut sport de performanţă ştiu cu siguranţă la ce mă refer, pentru orele de nesomn dinaintea oricărei competiţii importante, pentru toate zbaterile pe cate le are un sportiv de performanţă pentru a se menţine în top, acolo unde a ajuns după multă muncă şi sudoare, după multe zile de ..foame. Totul pentru a fi cel mai bun. Şi da, Claudia Nechita este şi trebuie să fie pentru noi, câmpulungenii şi muscelenii cea mai bună pentru că şi-a câştigat acest drept. Păcat, că autorirăţile locale nu şi-au găsit timp, s-o invite la Primărie şi s-o felicite pentru că în fond, Claudia, a mai reamintit multora de Câmpulung, de Argeş şi faptul că nu a uitat niciodată de unde a plecat, spune multe despre ea, despre caracterul ei, despre cum a evoluat ca om şi ea este un om frumos, o tânără care a plecat de jos şi a luat pumni în cap pentru a-şi depăşi condiţia. De la 12 ani, visul ei a fost să facă box şi după ce a intrat în sala de antrenament de la Clubul Sportiv Muscel şi-a zis că asta va face: box. Şi asta face de 17 ani cu succes şi pentru ea boxul face parte din viaţa sa, de fapt, sunt inseparabili. Am reuşit să stau de vorbă cu ea la ceva timp de la întoarcerea de la Tokyo. A venit acasă, la Câmpulung împreună cu prietena ei cea mai bună, Lăcrimioara Perijoc, şi ea o mare campioană cu care împarte şi bune şi rele de ani buni. Au ajuns să se completeze reciproc şi să înţeleagă viaţa şi mai ales boxul la unison dar să nu credeţi că au fost bune prietene de la început. Numai ele ştiu câţi pumni şi-au cărat una alteia până s-au împrietenit. Dar, au trecut acele vremuri. Acum fiecare respectă munca şi rezultatele celeilalte şi s-au îmblânzit una pe cealaltă. De fapt,
” îmblânzitorul” de lei a fost, este şi va fi maestrul Adrian Lăcătuş pentru care fetele au numai cuvinte de laudă. El le-a fost mamă, tată, prieten şi antrenor. Într-un cuvânt, familia lui a fost şi familia lor şi la propriu şi la figurat. Au crescut alături de el şi odată cu el. Au împărţit atât înfrângerile cât şi victoriile şi pe umărul lui au plâns şi şi-au sprijint capul atunci când dorul de casă le mistuia. El le-a şters lacrimile şi le-a îmbărbătat de fiecare spănându-le că se poate. Surpriza mea a fost să constat că în leoaica din ring zace de fapt, o fată timidă, cu mult bun simţ, care-şi măsoară cuvintele înainte de a răspunde care este recunoscătoare boxului care i-a schimbat viaţa şi care deja se gândeşte la viitoare olimpiadă din 2024 de unde vrea să se întoarcă acasă cu medalia de aur. Ştie că are mult de muncit dar visul ei este medalia de aur. Şi pentru ţelul suprem este gata să muncească pe brânci, să câştige toate bătăliile de acum încolo şi să ajungă în Franţa în 2024. Nimic nu o poate opri. A strâns atâta ambiţie încât nimic nu o mai poate opri. Asta-i Nechita: mereu o luptătoare, mereu o învingătoare! Tatiana PETRESCU
Îţi aminteşti cum ai ajuns în sala de box?
– Mie îmi plăcea boxul dar nu aveam habar nimic despre el. Ţin minte că am auzit pe o fată de pe la mine, că vine la box . Atunci când am auzit-o, mi-am zis că trebuie să vin şi eu. A doua zi, am plecat de acasă şi am ajuns la Clubul Sportiv. Eu, în mintea mea, căutam sala de box feminin. Asta se întâmpla prin 2006, aveam 12 ani şi 38 de kilograme. Am intrat şi am început să bat pe la toate uşile de acolo, până am ajuns în sala de box care era ultima. Am intrat în sală şi îmi amintesc că atunci erau multe fete în sală care făceau la mănuşi şi mi-a plăcut foarte mult şi mi-am zis: „Aici este locul meu!”. M-am uitat la tot antrenamentul şi apoi, am plecat acasă. De a doua zi, m-am dus la box, şi nu am lipsit de la antrenamente. Am avut norocul să dau peste doi antrenori cu suflet mare: Ilarie Petrescu şi Gheorghe Vlad care au avut răbdare cu mine şi m-au învăţat tainele boxului, lucru pentru care le mulţumesc de fiecare dată când am ocazia. Ei au fost cei care mi-au întărit convingerea că nu am ales greşit. Pe la 15 ani, însă, m-am lăsat o perioadă dar acum, nici nu-mi mai amintesc de ce.
Îţi aduci aminte când ai ieşit prima dată campioană naţională?
– În 2009, la Junioare, când Campionatul Naţional de Box Feminin s-a ţinut la Câmpulung. Îmi amintesc că la prima mea competiţie, în 2007, am pierdut şi în 2008, am luat medalia de argint. După acest campionat, am fost selectată în lotul naţional de maestrul Lăcătuş. Înainte să plec la Mondiale , am fost angajată la Steaua.Am luat medalie la Mondiale, şi din 2009, nu m-a mai bătut nimeni.
Acum după atâţia ani de box, ai vreun regret că nu ai ales să practici alt sport ?
– Boxul mi-a schimbat viaţa. Nu regret niciun moment că am ales sportul ăsta sau m-a ales el, nici nu ştiu care pe care ne-am ales. Poate Dumnezeu m-a inspirat să aleg boxul pentru că el chiar mi-a schimbat viaţa. Eu proveneam dintr-o familie mai săracă, boxul mi-a deschis alte orizonturi, încet, încet, am început să câştig bani şi mi-am dat seama că ceea ce fac este ok chiar dacă a trebuit să renunţ la multe. Sportul cere sacrificii şi cine nu înţelege acest lucru, nu face performanţă. Eu am înţeles şi rezultatele au început să apară. Nu este uşor. În spate sunt multe ore de antrenament, de transpiraţie, de eforturi şi sacrificii pentru a ajunge la o victorie.Dacă nu eşti serios şi perseverent nu ai ce căuta în sportul de performanţă. Eu am plecat la drum cu ambiţia de a reuşi. Ştiam că dacă voi face performanţă o să ajung să fiu independentă şi aşa s-a întâmplat. Eu de la 16 ani, mi-am câştigat independenţa financiară, nu am mai depins de nimeni.
Ce ai făcut cu primii bani câştigaţi?
– Eu sunt genul care mai întâi, se gândeşte la familie, aşa că luam tot cam ce trebuia prin casă. Mai mult, mi-am strâns bani timp de un an şi jumătate şi în 2016, mi-am luat maşină. Nu-i venea să creadă lui maestrul Lăcătuş. De fapt, nici nu ştiam cum să-i spun lui. Până la urmă mi-am luat inima-n dinţi şi i-am spus că vreau să vorbesc ceva cu el. De fapt, ne-am dus amândouă, eu şi Lăcrimoara la el şi i-am spus: ” Maestre, vrem să ne luăm şi noi maşină”. El a zis: „Pe bune? Eu credeam că nu srângeţi banii, că nu sunteţi genul care să pună deoparte”.
Adică, să înţeleg că Bucureştiul nu v-a stricat?
– În niciun caz. Maestrul Lăcătuş ne-a lăsat libere. Pentru noi, el a fost un model şi am încercat să fim ca el, să nu-l dezamăgim. În primii ani, lumea ne judeca. Mulţi se mirau cât muncim, că nu ne distrăm, că nu ieşim şi noi la un suc, nu mergem prin cluburi ca să pierdem nopţile. Şi, chiar dacă ieşim la un suc, la ora 21.00 suntem acasă.
Cum s-a legat prietenia asta dintre tine şi Lăcrimioara pentru că în lot şi mai ales la fete, orgoliile sunt mari?
– Păi, dacă nu ne înţelegeam, singura soluţie era să ne batem. Aşa că, am ales pacea şi prietenia. Iar Lăcrimioara povesteşte că „atunci când am venit eu în lot, în 2012, Claudia era acolo, luase bronz la Mondiale iar maestrul Lăcătuş vorbea numai de ea. Era foarte bine cotată.Mie îmi era cam frică de ea, era cam dură. Îmi ziceam în gând: „Aoleu, trebuie să mă feresc de ea!” Noi două eram cele mai mici din lot. Eu o admiram pentru că chiar era bună. Pentru mine era WOW!!! Stăteam la maestru Lăcătuş acasă şi ţin minte că ne băteam de ne mergeau fulgii. Nu ne-am menajat niciodată. Poate asta ne-a unit. Mergeam la sală impreună şi duminica când aveam liber şi pe lângă antrenamentul pe care-l făceam cu maestrul Lăcătuş, trebuia să mai facem ceva în plus”.
Eşti dezamăgită că nu ai putut să iei medalie la Olimpiadă?
– Am fost puţin la început pentru că am fost foarte aproape, mi-a scăpat aşa printre degete. Îmi doream medalia aia!!! Mai ales că înainte să boxez, m-am întâlnit cu un băiat care avea medalia la gât şi i-am zis: „lasa-mă să mă uit şi ei puţin la ea şi mi-era ruşine să pun mâna pe ea”. Tot timpul aveam în minte imaginea cu medaliile. N-a fost să fie dar acum am zis: oricum locul V nu este de colea, este un rezultat foarte bun. Oricum, nu voi renunţa la visul ăsta şi peste 3 ani poate, la Paris, va fi altceva pentru că îmi doresc o medalie şi sigur voi pune mâna pe ea.
Acum, ce urmează după Campionatul Naţional de Box Feminin?
– Voi participa la Campionatul Mondial care se va ţine în octombrie-noiembrie, încă nu s-a stabilit sigur perioada şi locaţia. Cred că mai repede în Rusia, nu ştiu.
După ce te vei retrage din box bănuiesc că vrei să devii antrenor. Vei face pasul spre antrenorat sau ai alte gânduri?
– Eu nu mă văd antrenoare. Am văzut la maestrul Lăcătuş câtă bătaie de cap este. Ca sportiv îţi vezi de treaba ta, nu ai bătăi de cap. Ca antrenor este altceva, este foarte greu, nu mai ai viaţă privată. Eu mă gândesc pentru viitor, la ceva mult mai mare. Vreau să fac o academie de box sau ceva dar să am şi oameni care să mă ajute, vreau să fac ceva pentru box.
Vă întreb pe amândouă acum dacă v-aţi gândit să întoarceţi ajutorul pe care l-aţi primit voi către o fată care chiar îşi doreşte să calce pe urmele voastre dar nu are posibilităţi financiare?
– Da, am ochit o fată care este pasionată pentru acest sport, încă nu a ajuns în lot dar are potenţial.Ne-am propus să avem grijă de ea, s-o creştem frumos, cu principii solide. Are 15 ani şi face nişte sacrificii enorme. Pleacă de acasă la ora 13.00 şi ajunge la ora 22.00 numai să poată prindă un antrenament . Face o navetă de 50 de km.
Ce ţi-ar plăcea să faci dar nu ai reuşit din lipsa timpului, antrenamentelor, competiţiilor?
– Mi -ar plăcea să călătoresc atunci când voi încheia cariera sportivă dar asta nu înseamnă că voi renunţa să fac sport pentru că asta voi face toată viaţa. Am fost în atâtea ţări dar nu am reuşit să vizitez nimic pentru că nu aveam timpul necesar, eram concentrată pe meciurile pe care le aveam şi atât. Nu mă interesa nimic altceva.
Care este mâncare ta preferată?
– Dacă mă întrebaţi asta acum ceva timp, răspunsul era: sarmale. Dar acum îmi controlez alimentaţia, mă axez pe consumul de proteine, carbohidraţi, pe ce avem noi nevoie.
Dar dulciuri, mămânci?
– Prefer prăjiturile făcute în casă. Le ador.
Care sunt loviturile preferate cu care îţi năuceşti adversarele?
– Directa de dreapta, croşeu de stânga şi upercut de stânga. Vreau să perfecţionez directa de dreapta şi upercutul de stânga
