Profesorul Cezar Neacşu, fondatorul Ansamblului „Colinda” din Măţău a fost cel care a acceptat invitaţia la destăinuire a ziarului nostru. Veţi descoperi în interviul de mai jos, un om bogat sufleteşte care are propriile precepte despre viaţă şi care a descoperit secretul fericirii pe care ni-l împărtăşeşte şi nouă.Uneori este darnic până la risipă,alteori, iertător până la uitare.Este un om care te unge la suflet, gata oricând să-ţi sară în ajutor. Consideră că succesul, acest “copil al îndrăznelii de a face, de a fi” este o condiţie importantă pentru dezvoltarea personalităţii unui om. Urăşte reaua credinţă, ingratitudinea, mârlănia şi ipocrizia semenilor şi apreciază cinstea, sinceritatea, punctualitatea şi respectul cuvântului dat. Contrar aparenţelor este un sentimental, o „fecioară în cumpănă” care aşa cum declara „tânjeşte după o sănătate puternică, după o linişte de cuget în faţa mizeriilor şi nedreptăţilor omeneşti.” Dar, pentru a afla mai multe despre profesorul Neacşu, vă invităm să citiţi rândurile de mai jos. Tatiana PETRESCU

Care au fost cele mai emoţionante momente din viaţa dumneavoastră?(Daţi-mi exemplu trei astfel de momente.)
Mi-e greu să aleg. Fiecare moment dezvăluie atât omul aflat pe una dintre treptele vieţii, cât şi lumea în care a trăit. Primul moment emoţionant, l-am trăit atunci când eram copil, când pentru singura dată în viaţa mea, l-am auzit şi văzut plângând pe tatăl meu. Au fost nişte împrejurări politice. Al doilea moment răscolitor a fost în 1990, de Crăciunul nostru, la Chişinău, când am cântat împreună cu Ansamblul local ” Colinda” în Parlamentul Basarabiei şi la guvernul condus de premierul Mircea Druc. Al treilea moment impresionant l-am trăit împreună cu întrega comunitate măţăuană, de Înălţarea Domnului, în 1977. Sub slujirea părintelui episcop Calinic, s-a sfinţit ansamblul memorial ridicat în cinstea eroilor şi veteranilor de război măţăuani, după eforturi de aproape 17 ani.Cu permisiunea dumneavoastră, aş aminti aici şi evenimentul de neuitat pe care l-am petrecut cu acelaşi ansamblul „Colinda” când în 2008, de Ziua Naţională a României, la Londra, am cântat la Convent Garden şi la recepţia oferită de Ambasada României la invitaţia domnului ambasador dr. Ion Jinga şi cu sprijinul Institutului Cultural Român.
Dacă ar fi să dăm timpul înapoi, spuneţi-ne care ar fi cele mai mari 3 dezamăgiri pe care le-aţi trăit până acum?
Dezamăgirile mele au fost prilejuite de felul în care descopeream şi judecam relaţiile omului cu lumea, ticăloşia firii umane şi a alcătuirilor sociale.Marea dezamăgire mi-a produs-o beţia puterii la om, raporturile celui ajuns la putere cu cei dragi, cu adevărul, cu profesia lui, cu rolul său în societate.Prima dezamăgire am trăit-o atunci când copil fiind, la vârsta primelor dureri de măsele am mers cu mama la un medic stomatolog, în oraş.O cameră întunecoasă, o masă luminată de o veioză, un trup enorm, diform, pe tot ce-i venea în apropiere.Uitasem durerea.După câteva cuvinte ale mamei, s-a ridicat de la masă şi, fără nicio vorbă s-a aruncat ca un zmeu asupra gurii mele. Fulgerător, durerea s-a amplificat ca un cuţit băgat în vârful capului.Nu am putut să mai fac altceva decât să strig înspăimântat: „Tatăăăă!”. Restul nu mai ţin minte. Toată viaţa am fost o „fecioară în cumpănă”. Am primit sfatul să lupt, să fiu cinstit, să fiu drept.N-am reuşit pe deplin. Am avut în faţă mereu, imperativul „Învaţă!”. N-am reuşit să învăţ totul, am uitat deseori ce trebuia, dar am reluat efortul sisific al „aspiraţiilor morale”…
Când aţi fost cel mai fericit?
Nu ştiu cu precizie. Am aflat din lecturile mele un sfat: ca să fii fericit, un singur lucru trebuie să faci: să nu vrei aceasta…De aceea, în momente când „clipe dulci se par ca veacuri”, aşa cum spune Eminescu, o undă de tristeţe trecea aproape insesisabilă pe sub fereastra sufletului.
Ce vă deranjează cel mai mult la cei din jurul dumneavoastră?
Reaua credinţă şi ingratitudinea.
Dacă ar fi să schimbaţi ceva la dumneavoastră care ar fi acel lucru?
Convingerea că pot schimba lumea în bine, că pot să mulţumesc pe toată lumea. Mi-aş tempera bibliomania-risipa materială pe cărţi.
Ce apreciaţi cel mai mult la subalternii şi colegii dumneavoastră?
Nu cred să fi avut cu adevărat subaltern. Eu am fost. N-am ştiut niciodată să comand. La colegii mei, am apreciat buna credinţă, nevoia chiar dacă nu ne iubeam de a privi împreună în aceeaşi direcţie, până departe.Elevii mei mi-au fost un fel de colegi, de la care am învăţat multe.
Dacă ar fi s-o luaţi de la zero aţi face acelaşi lucru?
Mă îndoiesc de acest fapt.Sper să revin cu câteva precizări. Dar esenţă fiinţei mele ar rămâne : dragostea de carte, de studiu, dorinţa de a fi folositor celor mai mici şi neajutoraţi, mai doritori de lumea cărţii.Eu am trăit mai mult în lumea culturii decât în lumea naturii. Mărturisesc aici că am avut drept deviză crezul lui Tudor Vianu: ” Îndeplineşte-ţi munca vieţii tale fracţionată în sarcina fiecărei zile. Ajută-ţi prietenul nenorocit. Mărturiseşte pentru nevinovat. Sprijină pe cel slab şi nu uita ce grele sunt începuturile de viaţă.” M-am străduit să acţionez în lumina acestui crez.Nu ştiu dacă am reuşit mereu.
Când v-a fost cel mai greu?
Recunosc că meseria de învăţător-educator sau profesor face din tine o fiinţă profund legată până la dependenţă de contextul istoric şi social.Orice ar face, mereu este sub vremuri. Mi-a fost greu când prodesorul român cel credincios şi-a pătat sufletul cu sângele uciderii în ziua de Crăciun 1989.Foarte greu mi-a fost şi-mi este şi acum când mi-am dat seama că banul distruge omenia românească, că temeiurile culturale şi educative ale învăţământului sătesc au fost compromise, că drumurile spre şcoli înalte ale copiilor de la ţară sunt uitate şi pierdute.
Unde vă vedeţi peste 10 ani?
Nu ştiu, cu siguranţă, Dumnezeu va hotărî. Oricum l-am privi, drumul vieţii se îngustează.Dar în mai vechea societate românească se spunea că trei oameni ai satului nu ies niciodată la pensie ci pleacă dintre cei vii ce-au fost toată viaţa: preotul,notarul şi învăţătorul satului. Îmi place cugetarea latinească: ” Non omnis moviar”( Nu voi muri întreg).
Daţi-mi exemplu de două calităţi şi două defecte de-ale dumneavoastră
În anumite situaţii, unele calităţi pot părea ori deveni defecte și invers. Eticii apreciază de exemplu că adevărul cât şi minciuna au câte o mie de feţe. Cum? Când? La cine? Faţă de ce?. Acum mă întorc la mine. Calităţi: respectul cuvântului dat, buna credinţă. Defecte: lesne sunt tras pe sfoară fiind de bună credinţă, de multe ori sunt excesiv, insistând prea mult pe ideea de bine.
Credeţi în legea compensaţiei? S-a întâmplat să se dovedească în cazul dimneavoastră?
Da. Domnul nostru le aranjează pe toate; cu naşterea sau cu moartea, cu suferinţa sau cu fericirea, cu unele ori cu altele.Şi multă bogăţie poate deveni o pedeapsă.Şi lacrima poate deveni o binecuvântare.Despre mine, mi s-a spus că „norocul meu este la urmă” Şi, cam aşa a fost.
Atunci când sunteţi obosit ce faceţi ca să ieşiţi din această stare?
Atunci când eram obosit fizic în adolescenţă şi tinereţe îmi odihneam mâinile şi picioarele după sfaturile antrenorului. Elev fiind în clasa a cincea de Gimnaziu, de scris mult am căpătat o bătătură la inelarul drept. Nu mi-a dispărut de atunci.Şi, nu am obosit niciodată. Obosit după studiu individual sau cu alţii, ascult muzică ori privesc cerul, dealurile, văile şi munţii.Ploaia ori ninsoarea, florile.
Se spune că pentru a fi un om împlinit trebuie să construieşti o casă, să faci un copil şi să sădeşti un pom. Dumneavoastră cam ce aţi mai avea de făcut pentru a fi împlinit?
Se află mult adevăr în această opinie despre vocaţia începuturilor.Dar, astăzi, împlinirea umană poate cunoaşte mici „îmbunătăţiri”. Eu am reconstruit şi am reîmpomat. Sunt şi voi mai fi un bunic împlinit. Mai mult, mi-am exprimat fiinţa într-un vers, într-un cântec, într-un colind, într-un obicei.Trebuie să mă adun singur, într-o carte.
Sunteţi un om darnic? Dar iertător?
Uneori sunt darnic până la risipă. Alteori, iertător până la uitare. Totuşi, adeseori, nu am avut sau nu am ştiut cu cine să împart sărăcia ori cu cine să uit neiertarea.Acum, soţia este averea mea de nerisipit, este iertarea mea de neuitat.
Dacă ar fi să vă caracterizaţi în câteva cuvinte ce aţi spune despre dumneavoastră : că sunteţi un conservator sau un om modern, adaptat timpului în care trăiţi?
Accept, laud şi practic binefacerile civilizaţiei moderne, dar rămân conservator cu valorile morale ale umanităţii şi poporului meu : omenia, portul, limba, obiceiurile, şi tradiţiile nostre.Nu pot călca pe mormintele străbunilor pentru un ban în plus. Nu le pot vinde. De multe ori, îmi dau seama că „timpul” nu are răbdare , că merge prea repede într-o direcţie necunoscută sau neacceptată şi atunci, cer voie să cobor ori mă dau deoparte şi…privesc.
Povestiţi-ne cum v-aţi ales profesia. A fost o oportunitate sau ceea v-aţi dorit mereu?
La vârsta grădiniţei, gândul mi se îndrepta spre biserica de lângă casă.La terminarea celor şapte clase elementare, am fost de acord cu opinia părinţilor şi am mers la Liceul Pedagogic.Tânărul învăţător se gândea să-şi specializeze parcursul didactic pe unul dintre obiecte:muzică, educaţie fizică şi sport, psihologie-pedagogie, limba şi literatura română. A fost determinat de viaţă, de autocunoaşterea propriilor posibilităţi să aleagă limba română. Şi totuşi, sunt împlinit profesional prin cei apropiaţi şi dragi mei: fratele meu-psihologia şi pedagogia, soţia mea-educaţie fizică şi sport şi feciorul meu-muzica.
Tânjiţi după ceva?
Tânjesc după o sănătate puternică, după o linişte de cuget în faţa mizeriilor şi nedreptăţilor omeneşti. Mai tânjesc după anii când credeam că lumea poate fi şi a mea, că poezia, cultura şi credinţa pot schimba lumea în bine, o pot face mai bună, mai dreaptă.
O vorbă spune că „A fi om e lucru mare, a fi domn e o întâmplare”. Sunteţi de acord cu acest lucru?
Întru totul.Astăzi, această vorbă circulă mai des de când se rosteşte pe o melodie populară. Ce vreau să adaug este că proverbul are o mare vechime, că nici în anii comunismului nu a încetat să fie folosit şi să-şi certifice valabilitatea. Mai mult, zicala a născut două replici: una la stânga motivând şubrezenia fiinţei umane(„E şi el om”), cealaltă la dreapta, subliniind ideea că „fiecare dintre noi poate fi mai om”(X este un domn), sugerând mărinimia, generozitatea în condiţii neaşteptat de ingrate. Cred că proverbul acesta merită o discuţie mai largă.Mă duc cu gândul la cunoscutul vers de colind : „Sculaţi, sculaţi, boieri mari!”.
Cât de important este să ai „cei 7 ani de acasă?”
Atât de important este pe cât de necesari sunt, căci ei înseamnă: căldura sânului matern, palmele muncite ale tatălui, vorba sa hotărâtă, lumea basmelor spuse de bunici.Nu anii, ci părinţii sunt hotărâtori.De aceea, folosind câteva expresii în circulaţie am spune că primii ani, cu părinţii „la distanţă” ori cu „părinţi împrumutaţi, „plătiţi” sau despărţiţi generează în fiinţa copilului un edificiu şubred, alterat. Sunt şi excepţii, în rău sau în bine… în ciuda averii „anilor de acasă” ori a lipsei acestora.
Succesul determină şansa sau şansa determină succesul?
Succesul , acest „copil al îndrăznelii de a face, de a fi” este o condiţie importantă pentru dezvoltarea personalităţii.Are nevoie însă, de locul potrivit, de situaţia potrivită.Este o legătură greu de realizat între succes şi şansă.Succes fără şansă? Nu cred.Şansă fără succes? Ele se numesc şanse ratate. Noi, românii, avem cuvântul „noroc”.
Oamenii puternici cred că destinul ţi-l faci singur. Credeţi în destin sau în voinţa proprie?
În această chestiune, împărtăşesc convingerea lui Nicolae Titulescu potrivit căreia „destinul este opera celor puternici şi justificarea celor slabi”. Pentru mine, destinul este suma condiţionărilor exterioare şi a răspunsurilor personale, a drumului fiecăruia prin lume, a zborurilor împlinite ori frânte, a urcuşurilor sau a prăbuşirilor, a ultimilor paşi în această lume. Şi moartea poate încorona un destin ori poate încălca o voinţă.
Mai aveţi prieteni din copilărie?Dar duşmani, oameni cu care nu vă înţelegeţi oricât aţi încerca?
Prieteni, da, mai am.Din ce în ce mai puţini.Domnul mi-i cheamă în lumea lui.Cei care încă trăiesc pe aici sunt prezenţi în viaţa mea în diferite împrejurări.Sunt mulţumit pentru prietenii pe care i-am avut. N-au fost mulţi.Vremurile ne-au încercat „inelul” prieteniei, subţiindu-l, întărindu-l, lămurindu-l. Duşmani? Cine nu are sau i-a avut? „Vai de cel care muţumeşte pe toată lumea sau care se străduieşte să mulţumească pe toată lumea”, rostea Iisus Hristos.
Care credeţi că este cel mai important lucru care ar trebui schimbat la politicienii din ziua de azi?
Nu cred că pot da soluţii care să fie urmate de politicienii zilelor noastre.Totuşi să ne gândim la câteva aspecte asupra cărora au reflectat alţii înaintea noastră.Mircea Eliade, mi se pare, afirma că „niciun alt popor nu-şi consumă cu politica atât de multă energie morală ca poporul român”. De ce? O fi vreo gaură neagră în fiinţa noastră istorică?Dacă ştim că beţia puterii e cea mai periculoasă şi mai greu de lecuit de ce nu punem în Costituţie unul din îndemnurile morale şi politice ale lui Pitagora: „Legiuitorule, nu lăsa oamenilor de stat timpul să se desprindă cu puterea şi onorurile!”.
Ce vă face fericit? Dar nefericit?
Toţi ştim că la fericire se ajunge foarte greu şi foarte rar, că fericit nu poţi fi mult timp. Prefer cuvântul „mulţumit”.Sunt mulţumit când fericirea mea nu stânjeneşte liniştea celorlalţi, nu răneşte tristeţea altora. Am fost fericit când am constatat că învăţătura mea, sfaturile mele au fost înţelese, urmate şi au făcut bine învăţăceilor.M-au nemulţumit până la nefericire: ticăloşia omenească, nedreptatea care a distrus și a rănit, ingratitudinea, indiferenţa, reaua credinţă.
Care au fost şi sunt lucrurile esenţiale din viaţa dumneavoastră?
Sănătatea, lucrul bine făcut şi respectul cuvântului dat, cultura şi credinţa, înţelegerea şi iubirea între oameni, familia, omenia.
Care ar fi definiţia dumneavoastră pentru ceea ce se întâmplă la ora actuală în politica din ţara noastră?
Nu mă simt în stare în acest caz să vorbesc cu delicateţe despre ce se întâmplă la ora actuală în politica românească.Nu pot înţelege cum la noi azi, eşti un mare conducător, iar mâine, lumea află că ai fost un criminal, un escroc, ruşinea politicii naţionale.Cum pentru unii eşti o valoare iar pentru alţii, o nonvaloare, un pericol naţional.Mă întreb dacă la noi, „politica este o artă miraculoasă şi admirată”, o „ştiinţă a construcţiei și a libertăţii”? Nu ştiu ce să răspund.
Care era lucrul care vă plăcea să-l faceţi în copilărie?
„Să joc mingea”-aşa se spunea atunci fără să mă aflu sub supravegherea părinţilor.Sau să citesc atunci când mă duceam cu vitele la păscut.Dar, cel mai mult îmi plăcea să fiu liber, fără vreo constrângere sau obligaţie din partea celor mari, să fac ce cred eu de cuviinţă.Am rămas toată viaţa cu nevoia de libertate, cu refuzul constrângerilor.
Povestiţi-ne o întâmplare haioasă din copilărie care s-a lăsat cu bătaie
Am mâncat multe bătăi fără să trec prin întâmplări haioase.Am fost un copil cam neascultător. Pierdutul vitelor pe izlaz, seara, după multe ore de joacă atunci când trebuia să vin cu ele acasă pentru muls precum şi căutatul lor aproape toată noaptea, nu prea erau haioase. Asta a fost!