0 0
Read Time:17 Minute, 23 Second

Invitatul din această săptămână al rubricii”Personalităţi în papuci” este nimeni altul decât cunoscutul om de afaceri, Gil Pristavu-aşa cum îl numesc prietenii- fostul patron firmei Intex Prim. O „Fecioară” ambiţioasă, mai putin orgolioasă decat ar zice zodia, ordonată, foarte exigenta cu ea şi cu cei din jurul ei, care s-a hotărât în 1990 să schimbe ceea ce părea că-i este destinat şi să pornească pe drumul care avea să-l facă cunoscut în urbea sa şi nu numai. Pasionat de electronică, Gil Pristavu, a investit 1000 de dolari în prima sa afacere, un service pentru aparatura electronica, pentru că i se părea normal ca fiecare să facă ce știe mai bine. Astazi, din postura de manager, spune în glumă ca ar fi fost mai oportun să înceapă cu comerțul de blugi, cafea sau ţigări şi să-și tripleze capitalul în câteva luni. Priveşte retrospectiv cu zâmbetul pe buze, sugerând ca niciun regret nu-şi are rostul. Şi are perfectă dreptate. Service-ul și mai apoi, comerțul cu aparatură electronică au fost afaceri prospere, apoi peste puțini ani urmând aproape firesc cea mai importanta afacere: în domeniul televiziunii prin cablu. Și pentru că se dorea mai bun decât concurența avea nevoie de o televiziune proprie. Visul a devenit realitate în scurt timp, ba mai mult, acum „MUSCEL TV” este televiziunea tuturor muscelenilor. Este adeptul lucrului bine făcut şi consideră că normalitatea nu trebuie lăudată. Excepţionalitatea,da. Este pasionat de sport, îl enervează un viciu mult prea răspândit și deranjant, fumatul şi ascultă cu multă plăcere muzica generației lui – Phoenix, în special – dar şi muzică clasică sau populară. Este căsătorit, are 3 copii deosebiţi iar numele său apare pe mai multe brevete de invenţie. Cel mai apropiat sufletului său este brevetul pentru robotul de antrenament la tenis de masa care are şi o istorie aparte. Trăgând linie şi adunând, se consideră un om pe deplin împlinit şi nu-şi mai doreşte altceva decât sănătate şi, poate, să aibă timp să …. scrie. Tatiana PETRESCU

# Copilărie fericită

” Am fost singur la părinţi şi nu mi-a plăcut acest lucru. Am suferit mereu că nu am avut fraţi şi poate din această cauză am cautat să am prieteni foarte buni. Jucam fotbal, ne alergam, mai dădeam cu pietre unii în alţii. Copilăria mea a fost normală pentru Câmpulungul anilor 60, atunci când cuvântul discriminare era necunoscut. Cu același firesc și fără să facem vreodata referire la etnie, nici măcar în glumă, ne jucam români şi ţigani fără nicio diferență. Am fost un copil în limita normalului, nici năzdravan nici foarte cuminte. Împreună cu copiii din cartierul Tabaci făceam năzdrăvanii, dar nu lucruri care să prejudicieze pe cineva. Erau pur si simplu copilării. Spre exemplu mergeam „la furat de mere sau cireșe”, dar omul chiar dacă ne prindea la el în grădină fie „închidea”ochii spunându-şi că suntem nişte copii care nu făcem cine știe ce pagubă, fie ne certa părintește. Îmi amintesc că am trăit în perioada în care eram toţi constructori de cazemate şi mai toată copilăria mi-am petrecut-o pe malul Râului Târgului. În acele cazemate ne petreceam timpul liber, apoi construiam diguri din bolovani pentru a mări ochiul de apa unde urma să înotam, mai făceam un foc, uneori puneam porumb la copt.
Spre toamnă, mergeam în „grădina lui Muşetescu” pentru a lua mere crude pe care le ronţăiam cu mare plăcere sau săream gardul „la popi” după nuci.”

# O palmă cu învăţăminte

„A fost un moment în care am fost pedepsit de tatăl meu şi care m-a definit ulterior.La noi în curte, unde acum este sala de sport, la parterul caselor vechi trăia o bătrână care era neputincioasă şi care de-abia se deplasa de ici colo cu ajutorul unui scaun. Aveam până în 7 ani şi într-o zi, copiii cu care eram în gaşcă şi-au zis să râdă de bătrână. Nu-mi amintesc exact cum s-a întâmplat totul, cert este că am intrat si eu în jocul lor, iar tata a aflat. De altfel, nici nu era greu că doar locuiam în aceeaşi curte.Îmi amintesc că nu mi-a tras decat o singura palmă şi mi-a spus:”În viaţa ta să nu râzi de un om bătrân sau neputincios!”.Şi palma şi vorbele au avut efectul scontat şi poate chiar mai mult. De atunci, pentru mine, bătrânii şi cei neputincioşi cu adevarat sunt cei la care eu am o datorie de purtat. Datoria de a avea grijă de ei.”

# 22 x 3 +1 = cerere în căsătorie

” Pe soţie am cunoscut-o la Bucureşti, în perioada studenţiei, în complexul de cămine Regie. La acel moment, eram la un început de relaţie cu o colegă de-a ei de cameră. Într-o zi, m-am dus să vorbesc cu aceasta, dar soarta a facut ca să fie plecată iar cea care să-mi răspundă să fie Iulia. A fost ca un trăznet pentru amândoi. Mi-a plăcut foarte mult, am invitat-o la o discuţie şi de atunci am rămas împreună. Atunci ea era în anul II iar la începutul anului IV, ne-am căsătorit. Era în luna septembrie, a anului1985. Undeva prin luna iulie a aceluiaşi an eu făceam cele 30 zile de pregătire militară ce urmau terminării facultăţii. Eram în armată, la Măgurele şi am cerut permisie la sfârşit de săptămână pentru a veni în Bucureşti. Sunt sigur că era în jurul datei de 20 iulie, pentru că era aniversarea zilei de naştere a Iuliei. Am venit cu tramvaiul la Gara de Nord,
m-am oprit la o florărie si am cumparat 67 de trandafiri roşii (Iulia împlinea 22 de ani x 3 ani de prietenie + 1). Cu buchetul imens de flori aşteptam un alt tramvai care să mă ducă în Regie, la căminul Iuliei. La un moment dat, în statie, opreşte o maşină mica şi o femeie necunoscută mă invită să urc. Eu eram îmbrăcat în haine militare şi cu ditamai buchetul de flori în mână.În scurta conversaţie care a urmat, m-am lămurit care era motivul pentru care eram dus gratis la destinaţie. Femeia era curioasă să afle ce poate face un militar cu un buchet de flori atât de frumos şi mai ales, consistent. Odată ajuns la destinaţie, am început s-o strig pe Iulia de jos (ea locuind la etajul 5 al căminului) pentru că atunci era cam dificil să intri în căminul de fete. Iulia nu se aştepta să vin şi nici nu m-a auzit când am strigat-o. Au anunţat-o colegele că un soldat cu un buchet imens de trandafiri o striga cu patima. Atât de bine m-am „deghizat” că nu m-au recunoscut nici măcar colegele, care de altfel, mă ştiau bine. După ce i-am dat trandafirii,am mers la un restaurant. Nu voi uita niciodată, eram la restaurantul Nord şi acolo, într-un moment de mare emoţie, am cerut-o în căsătorie. Momentul nu a fost regizat în niciun fel, a fost o surpriză pentru Iulia chiar dacă noi vorbisem anterior despre viitorul nostru, cum va fi,unde va fi şi câţi copii vom face. Mi s-a părut romantic să o cer în căsătorie chiar de ziua ei.”

# Un văr i-a ales destinul

” Cel care se face vinovat pentru destinul meu profesional este un văr de-al meu, cu 3 ani mai mare, Sorin Eftene,care era foarte priceput şi meşterea tot felul de lucruri.El stătea tot în Tabaci, cu câteva case mai sus de mine şi mergeam de multe ori la el pentru că avea tot felul de unelte si era abonat la Minitehnicus. Îmi amintesc că pe vremea aceea era în vogă Winetou şi toti ne jucam cu arcuri cu săgeţi. El era cel care ne făcea săgeţile cu varf din tabla de cupru şi le făcea perfect. Într-o zi, mi-a arătat o carte şi mi-a spus : „Încearcă să faci un motor electric!”. Cred că eram prin clasa a VII-a. Îmi plăcea şi mie să meşteresc dar eu nu prea aveam cunoştinţe tehnice si nimic mai mult decât sculele bunicului din magazie.M-am apucat de lucru şi bineînţeles că nu a mers. Atunci m-am ambiţionat, am fost nevoit sa studiez mai mult şi de atunci am îndrăgit foarte mult fizica. Acel motor nu a functionat niciodată, dar mama, văzându-mi pasiunea dar şi „declaraţia” mea că atunci cand voi fi mare voi face cercetare fundamentală în Fizică, a început să se intereseze de un liceu corespunzător năzuinţelor mele. Soarta a făcut ca timp de 3 ani, să funcţioneze un proiect pilot pentru 3 licee din ţară – Piteşti, Cluj şi Măgurele – care urmau să pregătească muncitori de înaltă calificare pentru partea nucleară. Erau anii 70, când demarase programul nuclear românesc cu institutele de la Măgurele şi Mioveni dar şi cu reactorul nuclear de la Cernavodă. Şi aşa, în anul 1973, am devenit elev al Liceului de Matematică- Fizică nr.1 din Piteşti ”

# Un radio făcut piesă cu piesă

” În anul II de liceu am avut șansa ca, printre cei 8 colegi de cameră de cămin, să se afle un sucevean care ştia mult mai multe decât noi pentru că fusese la cercul de electronică de la ” Casa Pionierilor” și pentru exemplificare ne-a propus tuturor să incercăm să facem un radio cu lămpi. Pentru asta trebuia să facem rost de piese ieftine, lucru realizabil la talciocul săptămânal din Pitești. Pentru că ne trebuia și un șasiu, eu mi-am asumat sarcina ca imediat după Anul Nou, să vin cu o tablă îndoită cu ceva găuri în ea. Piesa pe care am și realizat-o în vacanţa de iarnă când mama m-a dus la atelierul mecanic din Schitu Goleşti al Exploatării Miniere Câmpulung. Odată componentele strânse, lucrarea avea să fie ca și terminată în câteva zile petrecute cu pasiune în camera noastră de cămin din cartierul Razboieni. Mai aveam de făcut 2 transformatoare, de pus difuzorul și de confecționat antena de unde medii și scurte. Îmi amintesc, ca și cum ar fi fost ieri că, atunci când l-am alimentat, a mers din prima, nu a trebuit decât să-l acordăm din condensatorul variabil și a început să cânte. A fost un moment magic pentru mine, dacă ar fi coborât îngerii din cer și ar fi cântat n-aș fi fost mai uluit. Sigur acela a fost momentul în care electronica a devenit una cu sufletul meu.”

# Bani din… căratul lemnelor şi reparatul televizoarelor

” Primii bani câştigaţi din muncă cinstită au venit pe la 12 ani. Lângă Grădina Publică se afla Clubul Voinţa unde noi, copiii, mergeam să jucăm tenis de masă.Nea Iuga, un bătrân care avea grijă de club, trecea mai întâi, pe la Piatra Craiului şi se alimenta.
Într-una din zile a întârziat mai mult ca de obicei, timp în care eu şi Cristi Marinescu îl aşteptam pe scările de lemn de la intrare. La scurt timp, în curte, soseşte o maşină cu lemne pentru o familie care locuia în aceeaşi casă cu Clubul. Proprietara ne-a văzut suficient de bine dezvoltaţi (Cristi fiind cu 3 ani mai mare) şi ne-a propus să cărăm lemnele în magazie, contra cost. Ne-am tocmit şi ne-am pus pe treabă cu entuziasm și spun asta pentru că-mi amintesc cum aruncam butucii de la unul la celălalt. Ne propusesem să facem din asta un antrenament pentru că în acea perioadă,Cristi, îşi începuse cariera de portar de handbal – carieră cu rezultate frumoase în plan naţional – iar eu eram inter stânga în echipa şcolii generale. Nici nu mai ştiu cât ne-a dat, cred că 10…15 lei de căciula, dar imi amintesc cu siguranţă că aceia au fost primii mei bani munciţi. Dar un câştig constant, a venit abia dupa anul IV de liceu, când am învăţat să repar televizoare şi-l ajutam pe domnul Hirsch. În scurt timp, mi-am luat toate sculele necesare şi am început să-mi trec în portofoliu o mare varietate de aparate reparate. Legat de asta, o întâmplare merită povestită. Anul III, de facultate a început cu deja clasica practică de 4 săptămâni în agricultură, care avea să fie în comuna Prundu, la 60 km de Bucureşti. Doi colegi, care ştiau ce bani frumoşi câştig din repararea echipamentelor electronice din cămin, îmi propun să le fac o demonstraţie. Următoarea săptămână îmi iau trusa de scule şi toţi trei plecăm în comună să găsim un client. Ne oprim la o casă, fără a avea niciun criteriu, şi strigăm la poartă. Ne răspunde un localnic între două vârste pe care îl întrebăm, fără altă introducere, dacă nu are un televizor stricat şi dacă nu vrea să i-l reparăm. Văzând că omul ne măsoară tinereţea cu neîncredere, plusăm pentru a-l convinge. Urmează să-l reparăm gratis ! Oferta promoţională dă rezultate, omul ne bagă în casă şi după o jumătate de oră televizorul este în stare de funcţionare. Înainte de a ne lua rămas bun, omul ne mărturiseşte că motivul adevarat pentru care ne-a primit a fost că era convins că televizorul lui nu se mai putea repara. Aşa îi spusese cel care venea în sat să repare televizoare. Pentru a se revanşa sau poate pentru a ne testa în continuare, omul, care deja devenise nea Marin, se angajează să ne facă rost de clienţi. Astfel că timp de câţiva ani, din două în două săptămâni la început şi apoi mai rar, am fost, neoficial, depanatorul de televizoare al comunei Prundu.”

# Un neamţ- mentor de mare excepţie

” Domnul Eugen Hirsch a fost cel mai vestit reparator de televizoare din oraşul nostru. El a reparat primul televizor al părinţilor mei, un Cosmos 3. Mic fiind, îmi amintesc că era primit la noi în casă ca un musafir. Eram atras de ceea ce facea şi de aparatele sale. La un moment dat, când am crezut că nu mă vede nimeni, am rupt câţiva centimetri de fludor de pe mosorul pe care-l lăsase pe masă şi i-am ascuns în buzunar. Acum cred că acea bucăţică de cositor a fost un cadou miraculos pe care domnul Hirsch mi l-a făcut fără să ştie, pentru că mi-a fost prea ruşine să-i spun vreodată.
Din anul II de liceu, am început să învăţ primele noţiuni de electronică, dar şi să-mi formez, la atelierul şcolii, primele deprinderi practice. Deja, performasem la fizică în anul întâi, cu o menţiune la Olimpiada naţională, eram pasionat de tehnică, prin urmare eram la momentul cel mai potrivit pentru a înţelege toate câte vor urma să le primesc în dar de la domnul Hirsch. Pentru că daruri se numesc toate cunoştintele, teoretice şi practice din domeniul fizicii şi electronicii, dar şi din istorie sau geofizică pe care le-am asimilat aproape fără efort datorită harului de profesor al domnului Hirsch. Dar poate cel mai important a fost că în anii care au urmat, am împlinit o legătură deosebită, rar întâlnită între un tânăr de 20 de ani şi un senior de 70 de ani. Era legatura magică între maestru şi discipol ajunsă la nivelul superior de comunicare la care rolurile nu mai sunt dinainte ştiute. Rolurile se schimbau ori de câte ori unul dintre noi avea ceva relevant de comunicat celuilalt. În acest mod, am învăţat ce înseamna calitatea de profesor. Acel profesorul autentic care nu învaţă, ci dăruieşte din minte şi din suflet. Care de fiecare dată dăruieşte o parte din el şi în mod miraculos nu se împuţinează ci se împlineşte.”

# Prima afacere – un service pentru televizoare

” În aprilie 1990, am demarat prima mea afacere, pornind cu un capital de 1000 de dolari. A fost un service pentru aparatură electronică, firesc, pentru că la asta mă pricepeam cel mai bine. Am aranjat un atelier, în centrul oraşului, aşa cum credeam eu că timpurile o cer. Dotarea cu două osciloscoape trimise de un prieten tocmai din America şi care au costat 1000 de dolari era esenţială. La foarte scurt timp, am dat concurs, în urma căruia am angajat 2 tineri, care aveau noţiuni de bază de electronică dar care nu reparaseră în viaţa lor un televizor. I-am învăţat pas cu pas ce înseamnă activitatea de service, dar mai ales, cum trebuie tratat un client. Chiar dacă împreună am reparat mii de aparate, există o situaţie despre care îmi amintesc în mod deosebit. Era seara zilei de 31 decembrie 1990 şi în jurul orei 20.00, rămăsesem singur în atelier să fac curăţenie, ca pentru încheierea primului an de activitate. Servisem şi ultimul client şi eram foarte multumit că terminasem toate aparatele din atelier, astfel considerând că am mulţumit toţi clienţii. Mă gândeam deja, că Iulia şi copii mă aşteapta cu masa pregătită de Revelion, dar şi cu multă înţelegere pentru munca mea făcută uneori la limita sacrificiului.Când tocmai mă pregăteam să plec, bate la uşă un om îmbrăcat sărăcăcios, ducând în spinare un televizor înfăşurat într-o pătură, care mă roagă să-l ajut pentru că la ora aceea nu mai are altcineva cine. L-am primit, i-am reparat televizorul şi i-am spus că nu-l costă nimic. Era ultimul client al anului şi simţeam că trebuie să fie şi cel mai mulţumit. Nu mi-a spus decât atât: „Să vă ajute Dumnezeu în tot ceea ce faceţi.”Şi a plecat. De atunci, mă gândesc că poate a fost chiar Dumnezeu însuşi, pentru că aproape tot ce am făcut de atunci a fost un succes. Un succes bazat pe muncă şi pricepere, pe onestitate şi bună credinţă dar cu siguranţă şi pe ajutorul lui Dumnezeu.”

# Robotul de mingi şi….. ambiţia

„În ultimul an de liceu aveam motive să cred că devenisem cel mai bun jucător de tenis de masă din judeţ şi asta mi se cam urcase la cap. În timpul armatei, am căutat să joc la un club al armatei care tocmai se înfiinţase, dar nu a fost să fie pentru că după numai 3 luni, m-am îmbolnăvit de hepatită virală acută şi a urmat o lungă perioadă de repaus şi apoi de recuperare.
În toamna anului 1979, de cum am început facultatea, m-am şi înfiinţat la sala de sport unde se antrenau sportivii de la clubul Politehnica Bucureşti. Loturile de tenis de masă atât de fete cât şi de băieţi erau valoroase, aveau rezultate an de an, fiind pe podium la întrecerile naţionale. Şi eu doream să fiu cel puţin ca ei. Să mă pregătesc cu ei şi să-i depăşesc. Antrenorul meu de la aceea vreme, Andi Ardeleanu,era profesor de sport la facultate dar mulţi ani condusese lotul naţional de seniori. A apreciat la mine dorinţa de a juca şi de a progresa, aşa cum corect mi-a apreciat şi limitele. Cum orele de antrenament de la Politehnică mi se păreau insuficiente, l-am rugat să mă ajute în această privinţă. Fiind cunoscut şi activ în lumea tenisului de masă, m-a recomandat ca partener de antrenament pentru lotul naţional de junioare. Astfel puteam juca zilnic cu cele mai bune junioare din ţară – care au şi confirmat la competiţiile internaţionale – dar cel mai important lucru pentru mine, vedeam cum se construieşte performanţa. Cum în acea sală eu veneam ca partener de antrenament, dacă vreţi un echivalent uman al robotului, şi nici măcar nu eram un sportiv de perspectivă, antrenorul lotului nu mă punea niciodata să joc cu robotul. Constatând acest lucru, înţelegând rapid atât principiul de funcţionare cât şi modul de programare, am pândit un moment când robotul era liber iar toţi ceilalţi făceau alte exerciţii. Atunci am programat robotul pentru mine şi am început să joc, convins fiind că aşa îmi pot creşte valoarea mai repede. Dar n-am apucat să dau nici măcar cateva zeci de mingi pentru că am şi fost pus la punct. Nu aveam nici valoare şi nici perspectivă, deci nu avea rost să uzez robotul. „Lasă, că o să vedeți ce robot îmi fac eu!”Şi, a venit vacanţa de vară. Era anul 1980, anul Olimpiadei de la Moscova, îmi amintesc foarte bine, pentru că partea electronică a robotului o lucram acasă cu ochii la televizor să văd ce fac sportivii noştri, iar partea mecanică o făceam în atelierul de întreţinere al Liceului Pedagogic, care se afla într-un subsol destul de insalubru. Zile intregi m-a ajutat nea Mitică, mecanicul de acolo, care mi-a sudat toate piesele. Totul fără să-l fi plătit cu 1 leu, poate dorea să vadă dacă va şi funcţiona acel dispozitiv misterios, poate dorea să fie părtaş la împlinirea visului unui tânăr de 22 de ani. A urmat un brevet de invenţie, pentru că robotul românesc avea câteva elemente de originalitate care îl făceau unic. Adevarata apreciere în lumea tenisului de masă a venit odată cu apariția acestui robot, dar cu mine în postura de inventator. ”

Happy
Happy
0 %
Sad
Sad
0 %
Excited
Excited
0 %
Sleepy
Sleepy
50 %
Angry
Angry
0 %
Surprise
Surprise
50 %