0
0
După o jumătate de veac închinată sănătăţii oamenilor, medicul specialist ORL Mircea Şaraga se declară mulţumit şi împlinit ca om. Chiar dacă şi-ar fi dorit să se facă arhitect, Dumnezeu i-a îndrumat paşii către alt drum.Încăpăţânat ca un Berbec, el a continuat să creadă în visul lui şi iată că nu s-a înşelat însă nu ar fi reuşit acest lucru dacă providenţa nu i-l scotea în cale pe cel care a fost „artizanul” lui, un medic renumit care avea să-i schimbe destinul în doar patru luni.A parcurs toate etapele unei cariere de succes dar a avut o copilărie şi o viaţă împlinită şi fericită. Şi, chiar dacă toată viaţa a fost un răsfăţat,Mircea Şaraga, nu a uitat niciodată să fie om, să fie modest, respectuos, cu frică de Dumnezeu. De la mama sa a învâţat să nu fie lacom şi invidios şi a mai învăţat ceva, să fie darnic. Şi, toată viaţa sa, a respectat cu stricteţe cele învâţate acasă. Însă tot ce reprezintă în totalitate medicul Mircea Şaraga din punct de vedere profesional i se datorează în egală măsură celor doi magiştrii de la care a furat meserie. În sufletul lui, oraşul Feteşti, reprezintă „creuzetul” profesional şi alături de Bucureşti şi Câmpulung va ocupa mereu un loc special în sufletul său. În interviu de mai jos, veţi descoperi un om deosebit, cu mult şarm, mereu amabil şi gata să-ţi sară în ajutor nu numai prin prisma profesiei ci a caracterului, un om cu simţul umorului şi cu un suflet de milioane, un mare iubitor de animale, lucru care ne spune multe despre OMUL Mircea Şaraga.Tatiana PETRESCU
„În octombrie, 2019, mi-a expirat contractul de muncă. Am stat şi m-am gândit şi mi-am zis: „Gata, îmi ajunge, nu-mi mai prelungesc!”. Apoi, m-am gândit că din 1970 până în 2020 sunt 50 de ani de muncă şi ar trebui să fac cerere de prelungire cu încă 3 luni ca să închei cercul celor 50 de ani”.
Medicul specialist ORL Mircea Şaraga a dat arhitectura pe medicină
De ce v-aţi ales să profesaţi ca medic specialist ORL?
– „A fost o întâmplare că am ales ORL pentru că eu îmi doream să fac Terapie Intensivă. Atunci când am ales postul, secretarul de comisie era un coleg de-al meu şi el mi-a şoptit să iau ORL. M-am dus şi i-am spus profesorului Siminci, un chirurg foarte bun şi şeful comisiei că vreau ORL, iar acesta mi-a spus că „Nu mai este niciun post ORL, dragă! Dar parcă tu vroiai Terapie Intensiă!”. Atunci eu i-am spus că mai există un post şi o doamnă de la Ministerul Sănătăţii care era în comisie i-a confirmat că mai există un post ORL. Şi atunci am luat ORL şi, am fost repartizat la Spitalul Colţea, unde mi-am făcut toată Facultatea de Medicină, înclusiv, specializarea. Exista atunci un obicei ca medicii să se rotească prin mai multe spitale iar eu am avut şansa sau norocul să stau numai acolo. O singură dată m-am rotit şi asta pentru că existau două clinici ORL unde făceam 4 ani. La jumătatea perioadei, ne roteam. La Fonobiologie era o colegă Cristescu, cu care mă cunoşteam foarte bine şi care m-a rugat să ne schimbăm pentru ca fiecare să rămână acolo unde este. Aşa am făcut şi nu regret acest lucru dar asta m-a costat foarte mult pentru că acolo la clinică era şef, Dorin Hociotă, care s-a simţit lezat de jocul nostru pentru că am refuzat să merg la clinica lui.Era un tip foarte orgolios şi m-a pedepsit adică a făcut în aşa fel încât să dăm concursurile de specializare la el în clinică. Aşa că atunci, când am dat concursul ne-a suit pe amândoi pe scena unui amfiteatru plin şi ne-a spus să dăm examenul în faţa acelei asistenţe. Mie mi-a picat să fac o punţie maxilară şi după ce am făcut-o, Hociotă mi-a spus: „Dragă, eşti o nulitate! Nu ştii nimic!” dar spusele lui nu m-au afectat. Singura mea pierdere a fost că nu am rămas în Bucureşti. După 4 ani de profesat la Colţea, am plecat din Bucureşti la Feteşti. Aici, am stat 5 ani şi apoi, am venit în Câmpulung pentru că soţia mea era angajată la Spitalul din Brădet şi mă cam săturasem de făcut naveta Feteşti-Brădet şi retur”.
La origine sunteţi bucureştean?
-„Da, la fel şi soţia”.
Şi cum aţi ajuns la Feteşti?
-„Până când am dat eu Secundariatul, în România, nu era Facultate de specializare şi perfecţionare a medicilor. Tu îţi alegeai numai specialitatea. Nu puteai să-ţi alegi postul pentru că nu le scoteau la concurs. Ţi se făcea contract de muncă pe durată determinată, adică pe durata specializării şi după ce dădeai specializarea şi luai gradul de medic specialist, nu mai aveai contract de muncă. Şi, uneori, ca să pară că sunt „drăguţi” scoteau la concurs câte 3 posturi. Mie mi-au scos Vălenii de Munte, Feteşti şi Zimnicea. Chiar dacă toţi erau convinşi că o să aleg Vălenii de Munte, am ajuns la ….Feteşti. De aici, am plecat pentru că soţia mea a terminat cu 6 luni mai târziu decât mine, a ales Brădetul şi atunci am plecat pentru că nu aveam cum să fac naveta o veşnicie. Înnebunisem deja numai după 5 ani de navetă”.
Când v-aţi dat seama că Medicina este ceea ce vă doriţi dumneavoastră?
-Încă de când am eram puşti, mi-am dorit acest lucru şi am avut o singură oscilaţie, adică pentru un timp mi s-a părut că îmi place arhitectura. Am început meditaţiile, mă descuracm bine la grafică, dar când am trecut la culori, domnul profesor mi-a zis: „Dragă, avem o problemă foarte mare: tu nu distingi culorile, ai discromatopsie!”. Aşa că în ultima clipă am renunţat la acest vis şi m-am reorientat către Medicină chiar dacă eram convins că va fi foarte greu pentru că era o concurenţă acerbă, 17 pe un loc. Acest lucru se întâmpla prin luna mai şi în octombrie aveam examen de admitere la medicină. În patru luni, am putut să mă mobilizez dar am avut un profesor doctor extraordinar, un chirurg cunoscut, Nicolae Constantinescu, cu care am făcut meditaţie în aceste 4 luni. Am intrat şi culmea, atunci când am ales specializarea, la Chirurgia Experimentală, unde trebuia să facem un stagiu, tot el era profesor. Acum după o viaţă, pot spune că acest om a fost un fel de talisman pentru mine, mi-a purtat foarte mult noroc . El practic, mi-a schimbat destinul în doar 4 luni. Şi mai cred că şi Dumnezeu a fost bun cu mine”.
V-a trecut prin cap vreodată înainte de 1990 şi chiar după, să plecaţi din ţară, aşa cum au făcut şi fac mulţi medici pentru a profesa? Aţi trăit momente de dezamăgire în care v-aţi zis: „Gata, renunţ şi plec?”
– „Nu, pentru că nu am fost niciodată dezamăgit.Într-adevăr a existat atunci o modă şi cam toţi medicii plecau.Şi pentru că ştiţi foarte bine că era foarte greu să pleci, mulţi îşi cumpărau bilete pentru un meci de fotbal şi nu se mai întorceau. Vreau să vă spun, că Feteştiul a fost pentru mine din punct de vedere profesional cea mai grozavă perioadă a vieţii mele.Şi, din cauza lui, nu am plecat”.
Adică să înţelegm că v-a „legat” de glie?
-„Cam aşa ceva. Eram singurul doctor ORL de acolo, mai aveam colegi un oftalmolog, un ortoped şi un singur chirurg, care era foarte bătrân. Ăştia eram toţi şi lucram toţi la Chirurgie şi făceam gărzi. Acolo, m-am călit ca medic şi am învăţat foarte multe pentru că aveam fel de fel de pacienţi, foarte multe cazuri grave pe care trebuia să le rezolvăm. Feteştiul pot spune că a fost ca un creuzet în care eu m-am format profesional.Dacă nu eram nevoit să plec, nu aş fi plecat niciodată de acolo”.
Credeţi că medicina este o profesie sau o vocaţie?
– „Este o profesie dar pentru ca să fi un medic foarte apreciat de pacienţi este importantă comunicare dintre medic şi pacient. Şi, după cum ştiţi şi probabil că aţi întâlnit, acest lucru merge mai bine la unii medicii, iar la alţii, nu. Pacientul simte dacă este înţeles de acel medic sau dacă o face doar pentru că trebuie”.
Povestiţi-ne cum a fost legătura cu părinţii dumneavoastră. Cu cine vă înţelegeaţi mai bine: cu mama sau cu tata?
-„M-am înţeles la fel de bine cu ambii mei părinţi. Sigur, că eşti mult mai apropiat de mama pentru că toată ziua te întâlneşti cu ea. În general, tatăl stă mai mult la serviciu. Fiind singur la părinţii, am fost un răsfăţat, părinţii mei mi-ai făcut toate plăcerile”.
Aţi fost nevoit, de-a lungul carierei să faceţi compromisuri?
– „Pot spune că da, dar astea s-au rezumat doar pentru a avea o bună comunicare cu pacientul care uneori poate că nu mă plăcea şi era foarte rezervat. Aşa că, am lăsat de la mine, am trecut peste multe numai ca rezultatul final să fie unul bun atât pentru el cât şi pentru mine”.
Ştim că iubiţi foarte mult animalele. De unde se trage această dragoste pentru animale?
– „De mic copil am avut în permanenţă câine. Însă de câţiva ani, am şi pisici. Îmi sunt dragi toate animalele, am grijă de mulţi câini şi pisici maidanezi, le ofer adăpost, hrană, şi multă dragoste”.
Când v-aţi apucat de fumat prima dată?
– „Cred că prin clasa a XI-a. Aveam nişte prieteni care aveau un tată inginer care lucra la Fabrica de Mobilă din Pipera care făcuse un contract cu o societate din RFG şi primea des cadouri. Atunci am văzut pentru prima dată un VW. Domnul ăsta îi dădea cartuşe de ţigări. Atunci când părinţii lor nu erau acasă, furam câte un pachet de ţigări şi pufăiam şi noi. Ăla a fost începutul şi tot acolo, în casa acelor prieteni am văzut foarte multe lucruri pe care nu le văzusem nicăieri. Acolo am văzut şi primul magnetofon”.
Dar, părinţii când s-au prins că fumaţi?
– „Cred că tot atunci. Din fericire, am avut nişte părinţi foarte înţelegători. Îmi amintesc că mama mi-a spus că nu-i place că fumez şi a lăsat la latitudinea mea acest lucru. Eu nu prea le-am creat probleme părinţilor. Singurele drăcii pe care le făceam erau din cauza unui prieten Noni Barbilian care se trăgea din marea familie a lui Barbilian şi cum eram vecini, Noni, era puţin cam dement de mic copil. Ei bine, noaptea, fugea de acasă, cobora pe burlan, mă striga şi ieşeam noaptea de nebuni pe străzi. Veneam pe şest acasă, urcam scările în patru labe ca să nu-i trezesc pe părinţi. Acestea erau micile drăcii pe care le făceam. Nu făceam lucruri nelalocul lor. Am avut prieteni, puţin mai obişnuiţi. Eu am fost prieten cu Noni de când aveam 3 ani. Taică său, Barbilian, era un medic obstetrician celebru, avea maşină cu şofer şi vorbesc de perioada anilor 1951, când noi eram în clasa întâi care îl aducea pe Noni la şcoală. Parcă şi văd cum şoferul cobora şi-i deschidea portiera din spate lui Noni ca să coboare. La fel, maică-sa era medic dermatolog dar pentru că taică său făcuse puşcărie pentru provocare de avort, venise din Iaşi la Bucureşti, fără drept de practică dar banii nu erau o problemă pentru ei. Tot la ei în casă am văzut o grămadă de bani pe care îi ţineau într-o cutie de pantofi. De fapt, erau aruncaţi acolo şi Noni, băga mâna, lua câte smoc din ei fără să aibă vreo problemă. El avea un Fiat 1600 încă din anul I. Am avut noroc că am nimerit între nişte oameni care nu erau prea normali unde am văzut tot felul de chestii pe care nu le puteai vedea oriunde şi la oricine în condiţiile când mulţi de-abia aveau ce mânca. Adică, erau lucruri la care nici nu puteai visa”.
Acum, mai ţineţi legătura cu ei?
– „Nu mai ţin legătura dar nu pot să vă spun de ce. În mare, povestea sună cam aşa: taică său când a venit din război, s-a căsătorit la Budapesta, cu o unguroaică. Atunci când am terminat clasa a XI-a maică-sa a trebuit să se întoarcă la Budapesta. De acolo, nu ştiu unde au plecat. Cred că soţul a avut în plan ca ei să nu mai poată fi găsiţi pentru că el avusese în trecut probleme cu tatăl sau mama evreică şi avusese de suferit şi cred că atunci când au plecat, el şi-a luat numele unguresc al doamnei ca să se protejeze. Ei au plecat atunci în grabă pentru că pe fata cea mică, pe Eva, au lăsat-o să termine ultima clasă de liceu şi au dat-o în grija părinţilor mei şi în momentul când a terminat anul, a şi plecat.Şi cred că din Ungaria au plecat în America Latină şi acolo au făcut în aşa fel încât trecutul să nu-i ajungă din urmă”.
Credeţi că salariile mari de acum din sistemul sanitar au schimbat ceva din meteahna noastră: şpaga?
– „Nu. În primul rând trebuie să fac o clarificare: eu nu sunt de acord cu acest lucru şi nu am făcut asta în viaţa mea. Nu am condiţionat actul medicat pentru şpagă şi niciun medic nu ar trebui să facă asta. Dar ca şpaga să dispară în sensul că medicul să refuze categoric să primească bani, cred nu se va întâmpla niciodată. Sunt foarte rari medicii care refuză bani. Ar trebui ca să se schimbe caracerul lor ca oameni. Pentru că orice om care primeşte bani spune mulţumesc. Noi ne-am născut şi am trăit cu aşa ceva”.
La Facultatea de Medicină există vreun curs care vorbeşte despre cum trebuie să te comporţi cu pacienţii?
-„Nu, nu există aşa ceva. Dar eu am învăţat de la doi mari magiştrii, cel care m-a meditat ca să intru la Medicină, şi când am intrat la Clinică, în primii doi ani, faci Chimie Fizică şi se numeşte Pre Clinic, am întâlnit-o pe altă magistră de-a mea de la care am învăţat tot ce ştiu. Eu mă comport cu pacienţii aşa cum am văzut că se purta dânsa. Dânsa nu cerea bani dar dacă un bolnav îi dădea bani, îi primea. Dar era un om deosebit care îmi spunea de exemplu atunci când eram în anul III : „Dragă Mircea, ferească Dumnezeu să ceri bani de la bolnavi! Dar, când un bolnav îţi dă bani, nici atunci să nu primeşti mai mult decât meriţi!”. În timpul facultăţii îmi spunea mereu : „Uite Mircea, astăzi, hai să examinăm un bolnav, şi apoi, să-mi spui dacă ţi-ar da un bolnav bani, câţi bani ai putea să primeşti de la bolnavul respectiv?”. Ea lua 200 de lei, ăsta era tariful unui medic din Bucureşti. Şi-mi zicea:” Dragă Mircea, dacă îţi dă azi un bolnav 5 lei, să zici sărit mâna!”. Chiar îi mulţumesc lui Dumnezeu, pentru că în viaţa mea nu am cerut bani de la bolnavi”.
Pentru că aţi adus vorba de mulţumiri, dacă ar fi să-i muţumiţi cuiva pentru ceea ce sunteţi astăzi, cine ar fi acela?
– „În primul rând părinţilor mei şi celor doi oameni de care v-am vorbit. Fără cei doi, eu nu eram acum, aici”.
Ce primează la dumneavoastră: banul sau omenia?
– „Păi acum depinde: dacă ai nevoie de un doctor este foarte importantă omenia lui pentru că un doctor nu trebuie să lucreze cu pacienţii ca un inginer.Un medic foarte bine pregătit profesional şi corect nu este un medic foarte bun dacă nu este aproape de bolnavii săi. Bolnavii o să-l caute dar nu o să aibă încredere în el”.
Aveţi vreun regret?
-„După 50 de ani de profesat nu am niciun regret. La fel şi în viaţa în viaţa personală. Atunci când eram mai tânăr, am regretat că nu am plecat peste hotare. Odată cu trecerea anilor, am înţeles că este o mare prostie pentru că indiferent că ei zic că trăiesc bine, nu este adevărat.Eu cred că nu poţi să fi un doctor bun decât în limba ta. Nu ai cum să empatizezi cu bolnavii tăi”.
Vă consideraţi un om împlinit din toate punctele de vedere?
-„Da, mi-am făcut lecţiile, am avut grijă de cei 3 copii ai mei. De foarte multe ori am stat şi m-am gândit că eu n-am avut concediu de odihnă de 32 de ani. Adică, din 1997, nu am avut o zi de concediu”.
Mai aveţi vreo dorinţă de împlinit?
-„Nu-mi doresc decât să fiu sănătos. Am învăţat de la părinţi să nu fiu hrăpăreţ, să nu fiu invidios. Nu mi-am dorit averi, vile. Ştiţi foarte bine că locuiesc într-o garsonieră şi mă simt bine. Trebuie să am căldură, apă caldă. Nu trebuie să fiu foarte elegant. Sunt un om normal. Aşa m-a învăţat mama mea, să fiu modest”.
