Invitatul de azi al rubricii „Personalități în papuci”, este primarul comunei Poienarii de Muscel, Ion Banzea cel care şi-a dovedit sieşi dar şi celui pe care l-a detronat după 12 ani de “domnie” că atunci când vrea poate să fie o nucă tare şi implicit greu de spart. Născut în zodia Berbecului, Ion Banzea, este aşa cum ne aşteptam: un ambiţios, un perfecţionist, un prieten pe care te poţi baza, un familist convins căruia chiar dacă îi place să conducă nu se ruşinează să şi muncească pentru a-şi atinge obiectivul, un altruist dar şi un bun manager. Şi dacă la foarte mulţi dintre edili, apa le-a cam dat de furcă ei bine, putem spune că lui Ion Banzea, apa i-a purtat noroc pentru că metaforic vorbind l-a adus pe scaunul de primar. Povestea este lungă dar adevărată. Urmează să vedem dacă în timp, “simbolul vieţii” va avea acelaşi efect ca la început sau dacă primarul s-a îmbătat cu apă chioară. Tatiana PETRESCU

*Îl relaxează: întâlnirea cu familia
*Pasiuni: fotbal, volei, tenis cu piciorul, muzica
*Nu este orgolios, are foarte mulţi prieteni
*Este un ambiţios, un perfecţionist, întot-deauna şi-a urmărit ţelul
*Se consideră un om împlinit pentru că are o soţie iubitoare şi doi copii minunaţi de care este foarte mândru.
*Zodia: Berbec-14 aprilie
*Nu-i place să stea în bucătărie şi nici nu are timp de aşa ceva
*Mâncăruri preferate: nu este simandicos, mănâncă orice mâncare gătită bine, nu are preferinţe culinare
*Acasă au sarcinile împărţite
*Nu este superstiţios dar respectă cu stricteţe sărbătorile notate cu cruce în calendarul ortodocs.

La ” păfăneală” pe izlaz
“Am fost un copil normal, ca toţi copiii dar am făcut şi năzdrăvenii.De obicei, eram cam ponderat pentru că tatăl meu era cam dur şi nu prea îmi permiteam să fac orice pentru că venea seara şi trebuia să dau explicaţii dacă greşeam. În rest, este adevărat că atunci când eram copil aveam un anturaj fiind foarte mulţi copii care ne întâlneam pe izlaz unde stăteam cu vacile şi era imposibil să nu te implici în jocurile copilăriei. Erau inevitabile furturile de cireşe, mere, porumbi şi bineînţeles fumatul. Îmi amintesc legat de acest lucru, o întâmplare din care am avut de învăţat. Fiind alături de copii mai mari decât mine care fumau, evident că am fost tentat şi eu să încerc şi chiar dacă nu făcusem din asta o pasiune, “păfăneam” ori de câte ori aveam ocazia.Tatăl meu care era fumător, m-a “mirosit” că fumez dar nu mi-a zis nimic, m-a lăsat în pace până într-o zi, când venind de la serviciu, lucra la Întreprinderea Minieră, s-a oprit la izlaz să vadă ce fac. Noi, toţi băieţii, eram strânşi într-un loc şi fumam. A văzut că iese fum şi a venit direct la noi şi ne-a prins. Apucasem să trag câteva fumuri, m-a mirosit şi bineînţeles că nu mai puteam să neg. Seara când am ajuns acasă, evident că mi-am luat papara şi pe deasupra mi-a ţinut şi o morală pe care o ţin minte şi acum. Cert este că mi-a fost de ajutor pentru că iată, acum nu fumez şi culmea, toţi băieţii din grupul acela fumează şi acum.”
Bătaie pentru fotbal
“ De mic copil am fost încântat de fotbal.Fugeam de acasă, nici mâncare nu-mi trebuia şi toată ziua băteam mingea pe maidane. Seara, când ajungeam acasă, rupt de oboseală, mă lua mama la “întrebări” supărată că nu am ajutat-o la treburi. Îmi luam bătaia şi a doua zi, repetam figura: fugeam de acasă şi toată ziua băteam iar, mingea. Nici nu ştiam când se face seară. Am jucat mult timp şi ajunsesem la echipe bune din oraş:Voinţa Câmpulung, Muscelul Câmpulung şi chiar am fost selectat în echipa lui ARO însă a trebuit să renunţ în favoarea serviciului pentru că aşa erau timpurile atunci. În continuare, fotbalul a rămas o pasiune pentru mine.”
La furat de cireşe
“Evident că am fost şi la furat de cireşe chiar dacă noi acasă aveam cireşi, dar parcă nu erau aşa buni ca cei de furat. Îmi amintesc că în fiecare an, mergeam la furat de cireşe la unul “nea Lipiuţă” cum îl porecleam noi, care avea nişte cireşi de mai.Ne duceam în gaşcă, copii mai mici şi mai mari şi ne împărţeam: ce mari se suiau în cireşi iar noi, cei mici, stăteam de “şase”. S-a întâmplat să ne şi prindă dar nu ne putea face nimic decât să ne certe şi să ne spună părinţilor şi cu toate acestea, noi ne vedeam de treabă, adică de furat. “

Mai înainte meserie şi apoi, şcoală

“Am terminat şcoala primară la Poienari iar şcoala gimnazială am făcut-o la Şcoala nr.4, din Apa Sărată.Am făcut naveta zi de zi şi îmi amintesc că eram peste 20 de copii din Groşani care veneau la Câmpulung. A fost o perioadă foarte frumoasă de care mă leagă foarte multe amintiri. Îmi amintesc că pe perioada iernii, când era zăpadă, toată coasta Groşanului o coboram ca pe schiuri. Ne cumpăram bocanci toamna, şi-i încălţam cu încă un rând de tălpi pentru a alunca mai bine. Făceam potecă prin zăpadă şi lăsam două dâre, noi îi spuneam “poteca repede” pe care nu aveau curaj mulţi copii să se aventureze pentru că noi coboram ca rachetele. La urcare era mai dificil şi pentru a nu aluneca, ne puneam peste bocanci un ciorap care ţinea loc de antiderapant. Nici nu ştiam când trece timpul pentru că eram mereu puşi pe şotii.Dar, parcă nu era viaţa aşa de stresată ca acum. După ce am terminat 8 clase, m-am orientat spre Şcoala profesională pentru că situaţia financiară a familiei nu ne permitea ca eu să urmez liceul. Cum singurul din familie care aducea bani în casă era tata, acesta m-a îndrumat către Şcoala profesională unde puteam să-mi câştig existenţa în scurt timp. Ne-a spus că mai întâi, trebuie să învăţăm o meserie şi apoi dacă vrem, să mergem mai departe, s-o facem. Aşa că, am făcut Profesionala şi după ce am terminat-o în 1970, m-am angajat la ARO. Din primii bani câştigaţi mi-am cumpărat un ceas şi o pereche de pantofi. Aveam un salariu de 950 lei. Am venit acasă foarte încântat. Îmi amintesc că acel ceas l-am ţinut până am venit din armată. Am început să schimb ceasurile pentru că apăreau mereu alte modele. La uzină, am lucrat în secţia 1224, la Transmisii, şi fiind la început, mi-a fost foarte greu până m-am adaptat. Noroc cu meşterul “nea Achim Brăgărea” şi maistrul şef, “nea Dan Petrescu” care au au avut răbdare cu mine şi m-au iniţiat. În 1972, am plecat militar şi m-am reîntors, în 1974. Am mai rămas în fabrică până în 1976, când am întrerupt pentru 3 luni activitatea pentru a face Şcoala de şoferi profesionişti. Îmi doream să şofez însă după ce am luat carnetul nu am practicat şoferia decât un an până ce am cunoscut-o pe actuala mea soţie. Am continuat să rămân în ARO până în 1997 când lucrurile au cam început să scârţie. După 28 de ani în uzină am plecat cu Ordonanţă şi, mi-am început propria afacere, mi-am deschis un magazin acasă”.
Apa l-a adus la Primărie
“ În 2003, a fost un an secetos și în comuna noastră nu mai era apă.Din cauza sistemului de alimentare al apei din acea perioadă, nu ajungea apa la nici 10% din populație. În acea perioadă, a venit o doamnă la noi, din Ploieşti, care se ocupa cu proiecte din fonduri europene, Mariana Busuioc care ne-a spus că are nevoie de un tip cu iniţiativă pentru un proiect cu alimentare cu apă al comunei. M-au numit pe mine, m-am apucat de treabă şi am primit finanţarea: 104 milioane lei iar comuna a mai contribuit cu 200 milioane lei. Am băgat apa dar cu eforturi foarte mari şi am dat bani de la mine numai ca să se facă treaba. După ce am terminat acest proiect a trebuit să facem recepţia lucrării. Îmi amintesc că a venit fostul primar, Viorel Petrescu, care în loc să ne felicite pentru ceea ce realizasem ne-a spus “ acum, să vă ţineţi cu mâna de robinete pentru că apă o să aveţi când voi vrea eu”. Acest lucru m-a ambiţionat să-mi doresc să ajung la Primărie.M-am înscris în PDL pentru că mai candidasem independent şi mi-am dat seama că nu am nicio şansă.În 2004, am ieşit viceprimar şi am devenit cunoscut în comună. În 2008, nu am mai avut nicio problemă şi am ieşit primar.”
Trei ani de prietenie şi patru decenii de iubire
“Pe soţia mea am cunoscut-o la uzină, pentru că şi ea lucra acolo.Era elevă pe linia de fabricaţie pe care eu lucram. Ne-am plăcut, ne-am dat întâlnire şi timp de 3 ani am fost prieteni.M-a atras la ea faptul că era sinceră, parolistă, cuminte, la locul ei . De altfel, noi ne asemănam din foarte multe puncte de vedere şi aşa ne-am căsătorit.Eu aveam 25 de ani iar ea, 20. Noi stabilisem că ne vom căsători dar nu le spusesem părinţilor. Ai mei ştiau că vorbesc cu o fată dar nu o cunoşteau. Mai întâi, am adus-o la ai mei s-o cunoască şi apoi, ne-am dus la părinţii ei. Toată lumea a fost mulţumită şi căsătoria noastră s-a făcut foarte repede, în nici două luni. Vreau să spun că nu am cerut-o de nevastă aşa cum se face prin filme pentru că ne făceam planuri pe lungă durată şi lucrurile au decurs de la sine.”