0
0
În „Cartea egipteană a morților”, un dascăl din Baia Mare a găsit unitatea de măsură a sufletului: ușor, precum un fulg, trebuie să fie acesta, pentru a putea trece în lumea de dincolo. Și așa cum un suflet împovărat nu poate răzbi în lumină, nici profesorul tăvălit de sistem și cătrănit pe România nu își mai poate privi senin elevii în ochii. Cu toate acestea, profesorul de Limba Franceză, fostul director al Colegiului Național Pedagogic Carol I, Ion Borcănescu ne-a demonstrat că încă mai avem profesori de calibru. După patru decenii în slujba educației, acesta declara despre „materia primă” pe care a prelucrat-o și, apoi, slefuit-o: elevii: „Nu i-am împărțit niciodată în „proști“ și „deștepți“, nu mi-au fost parteneri, ci au fost copiii mei, angajându-ne, umăr la umăr, în lupta pentru a cuceri cunoașterea, lumina, virtuțile. N-am lucrat niciodată după ureche, ci după repere: pedagogia și toți profesorii, mulți cu mult mai buni decât mine, de la care am învățat neîncetat. Am iubit și iubesc școala pentru că înseamnă lumină, demnitate și, nu mai puțin, reguli. Fără reguli, trăim ca în junglă. Consider că fericirea depinde de ceea ce îți propui. Important este unde îți pui ștacheta. Dacă o pui prea sus, toată viața vei fi nefericit. Și mai există o condiție ca să fii fericit: credința. Nu există fericire departe de Dumnezeu” . Așadar, acest interviu este în memoria profesorului și în special, al omului Ion Borcănescu care nu mai este printre noi și cu siguranță, acum, le predă limba lui Voltaire îngerilor. În adâncul sufletului său și-a dorit să se facă aviator dar dragostea pentru copii și limba franceză a învins și a a rămas doar cu „capul în nori şi cu picioarele pe pământ”. Haideți să vedem cum a început totul și cum a răspuns aceasta la niște întrebări puțin ieșite din tipar despre o nouă perspectivă asupra învățământului, cum a fost, cum este si cum ar trebui să fie dar și cum timp de 42 de ani, acesta le-a insuflat elevilor săi dragostea pentru limba franceză. Despre ceea ce a însemnat școala, profesorii care l-au ajutat să devină, la rândul său, profesor și OM, cărțile și virtuțile pe care trebuie să le aibă profesorul dintotdeauna, citiți în interviul de mai jos.Tatiana PETRESCU
– Ați ales să slujiți educația. Cum au fost începuturile?
– Într-adevăr, am ales. La terminarea liceului (1966), făcând parte din colectivul primei clase cu program special de atletism din Câmpulung Muscel (înființată la Liceul Nr. 2 în anul 1962), aveam de ales între catedra de profesor de educație fizică și cea de profesor de Limba Franceză, disciplină la care aveam rezultate foarte bune. Am optat pentru admiterea la Facultatea de filologie, specialitatea principală Limba și Literatura Franceză, din cadrul Universității „Al. I. Cuza, Iași. Am stat în minunatul centru universitar Iași timp de 5 ani, petrecându-mi acolo viața de student (1966-1971). După examenul de licență, am cerut să fiu repartizat (prin Dispoziția Guvernamentală) la Liceul Central Experimental de Atletism de curând înființat (1970). Astfel că în anul 1971, eram profesor de Limba Franceză la L.C.E.A., Câmpulung, într-un colectiv didactic excepțional.
– Ce v-a plăcut la această meserie și de ce ați iubit-o?
Profesia de cadru didactic aduce multe satisfacții, dacă ai anumite calități. În primul rând, să-ți cunoști foarte bine disciplina pe care o predai. Să știi să asculți, să ai răbdare, să nu fii arogant, să fii drept când judeci, etc. Altfel, găsindu-te mereu în mijlocul tinerilor, rămâi tu însuți tânăr.
– Dacă ați fi din nou la început de drum și ați avea 18-19 ani, ce decizie ați lua? Ați alege să fiți tot profesor de Limba Franceză?
Dacă aș avea din nou 18-19 ani, m-aș gândi foarte mult dacă să îmbrățișez sau nu profesia de cadru didactic.
– Cum este să fii profesor astăzi?
Este foarte greu, mai ales ca profesor de liceu. Nu mai există timp liber, nu mai există vacanțe. Profesorul de astăzi este adesea umilit de sistemul de învățământ și desconsiderat de societate. După părerea mea, sistemul de învățământ este în derivă pentru că s-a plecat prost de acum 25 de ani și s-au făcut greșeli pe parcurs.
– Mai iubesc copiii limba franceză?
Nu ai cum să nu iubești limba franceză. Este o limbă muzicală, încântătoare. Este limba unui mare popor. Limba franceză se vorbește din Americi până în Oceania, trecând prin Europa, Africa și Asia. Această limbă te ajută să descoperi o civilizație complexă care s-a impus de la gastronomie, parfumuri și modă până la trenurile de mare viteză, construcția și lansarea de nave spațiale de la baza Kourou din Guyana franceză (America de Sud).
– Cât de greu sau de ușor este să ajungeți la inima lor?
Nu este greu, dacă știi să te adaptezi la capacitatea lor de înțelegere a lumii.
– Cum i-ați făcut pe copii să îndrăgească lectura?
Înainte de 1989, în situația de izolare a României impusă de regimul de atunci, în predarea limbilor străine accentul era pus pe lectură, iar limba franceză oferea în mod special accesul la o literatură extrem de bogată și atractivă. După Revoluție, centrul de greutate s-a mutat pe capacitatea de comunicare într-o limbă străină și atunci, cu lectura a fost mai greu.
– Cum ați simțit după o viață la catedră, că v-au șlefuit dascălii pe care i-ați avut?
Ca foarte mulți din generația mea, am beneficiat de profesori excepționali, stăpâni pe disciplina lor și caractere mari. Eu n-am să menționez decât pe unul dintre aceștia și anume pe domnul profesor de Limba Franceză, Haralambie Pâslaru. Cred că afecțiunea era reciprocă.
– V-ați gândit vreodată să renunțați la învățământ în favoarea unui alt domeniu care ar satisface așteptările materiale și profesionale?
Nu m-am gândit pentru că m-am simțit întotdeauna bine la catedră.
– La ora actuală, televizorul și Internetul câștigă teren în defavoarea cărților? Cum pot câștiga profesorii lupta cu tehnologia?
Din punctul meu de vedere nu există o luptă între metodele tradiționale și cele „moderne, ci o complementaritate. Atâta timp cât reușești să realizezi un echilibru, poți obține rezultatele așteptate.
– Dacă ați fi ministru al Educației, ce ați face pentru a îmbunătăți sistemul de învățământ actual?
Intrând în jocul propus de dumneavoastră, aș avansa câteva măsuri: – aș reduce birocrația; – aș ține cont în mai mare măsură de tradiția școlii românești; – aș relaxa programele școlare în învățământul secundar; – aș pleda pentru selecția studenților de către instituțiile de învățământ superior ele însele (și nu pe baza rezultatelor de la Bacalaureat, scoțând astfel acest examen de sub o presiune inacceptabilă); – aș da o mai mare stabilitate, o mai mare predictibilitate sistemului; – aș întări măsurile care să contribuie la siguranța elevilor; – aș căuta modalități de recompensare a cadrelor didactice cu rezultate foarte bune/deosebite; – aș acorda o atenția necesară privind salarizarea personalului didactic, didactic-auxiliar și nedidactic, făcând sistemul de învățământ mai atractiv din acest punct de vedere; – aș stimula colaborarea oamenilor școlii cu părinții elevilor, etc.
– V-ați considerat un profesor „altfel ?
Depinde cum înțelegem întrebarea. Am fost un profesor apropiat de elevii mei, dar „păstrând distanța”.
– Nu ați regretat niciodată că ați ales această profesie?
Nu, nu am regretat alegerea profesiei.
– Mereu există un schimb benefic între elevi și dascăl… Ce ați învățat de la elevii dumneavoastră?
Eu am învățat cum să-i respect și am primit tot respectul din partea lor.
– Ce i-ați spune celui mai iubit profesor al dumneavoastră, dacă l-ați revedea?
I-aș mulțumi pentru că și datorită lui am putut duce la bun sfârșit o carieră de 42 de ani.
– Ce credeți că înseamnă a avea talent, ca profesor?
Înseamnă a avea vocație, a avea chemare pentru această profesie.
– Care credeți că este rolul profesorului în formarea elevilor și în ce măsură acest rol se reflectă în societatea românească actuală? Se poate vorbi de o scădere a autorității profesorului sau o decădere a imaginii sale?
Cred că profesorul trebuie să fie un model pentru elevii săi, dar această ipostază este destul de estompată în societatea românească actuală, societate în care au apărut cu totul alte modele (ce ați zice de un manelist de succes?). Sigur că se poate vorbi de o scădere a autorității profesorului atâta vreme cât această autoritate este „torpilată” uneori chiar de sistem. Pe de altă parte, trebuie spus că autoritatea, respectul se câștigă. Nu este suficient să ajungi profesor (mai ales în zilele noastre) pentru a avea autoritate, a te bucura de respect.
– Cum ați caracteriza generația actuală, cum îi vedeți pe adolescenții de astăzi comparativ cu generația dumneavoastră?
Generația dispozitivelor electronice. Puțin mai superficiali.
– Deseori vorbim cu profesionistul, dar mai puțin cu omul care dă valoare profesiei. Cine este omul Ion Borcănescu?
De multe ori, profesionistul se confundă cu omul. Alteori, profesionistul este un paravan în spatele căruia se află omul. Omul este esența ascunsă sau care transpare în profesionist. Este, de fapt, caracterul acestuia.
– O carieră didactică oferă mai multe satisfacții sau mai multe dezamăgiri?
În ce m-a privit, balanța a înclinat vizibil spre satisfacții.
– Dacă nu ați fi fost profesor, ce meserie v-ar fi plăcut să practicați?
Mi-ar fi plăcut să pilotez avioane.
– Dacă ar fi să ne uităm pe statistici, putem observa că, în ultimii ani, rezultatele elevilor la final de ciclu de învățământ (Evaluare Națională, Bacalaureat) sunt destul de slabe. Care ar putea fi eventualele cauze? Ce putem face?
Aveți dreptate. Eventualele cauzele cred că trebuie puse pe paliere, cum ar fi:
a) nivelul social: mulți copii provenind din familii foarte sărace, munciți prin gospodărie în loc să se pregătească pentru școală; mulți copii în dificultate (familială), cu părinți plecați la muncă în străinătate și crescuți de rude; mulți copii care își consumă timpul pe navetă, etc;
b) nivelul școlar: programe încărcate, profesori îngropați în birocrație și cu program foarte încărcat, astfel încât nu-și mai pot pregăti suficient lecțiile, etc;
c) nivelul motivațional: – pentru elevi: ideea că pot câștiga „bani frumoși”, pot avea o viață ușoară și fără (prea multă) carte; – pentru profesori: remunerația derizorie, etc.
– Ați schimba ceva în privința programei școlare, dacă ar trebui să decideți asupra acesteia?
Cred că, în general, programele învățământului secundar sunt foarte încărcate. Aceasta se răsfrânge asupra calității predării-învățării și, pe cale de consecință, asupra rezultatelor. De multe ori profesorul „gâfâie” parcurgând programa.
– Prin ce v-a cucerit această profesie?
Este o profesie cu un parfum aparte.
– Ce considerați că a fost benefic pentru formarea copiilor în învățământul românesc de până în 1989 și ar putea fi în continuare util?
Exigența impusă de regulamente atât față de profesori cât și față de elevi (acceptată în totalitate de părinții acestora), stabilitatea, structurarea anului școlar în trimestre (și nu în semestre ca în învățământul superior, cum este astăzi), admiterea în liceu pe bază de examen (și nu prin repartizare computerizată), admiterea în învățământul superior pe baza unui examen de admitere organizat de facultate (și nu pe baza examenului de Bacalaureat), etc. Pentru fiecare secvență pot fi aduse argumente, dar eu am să mă refer la cele trei trimestre ale anului școlar de dinainte de 1989. Structurarea respectivă nu „încăleca” anul calendaristic, dând posibilitatea elevilor să plece liniștiți în vacanța de iarnă, de Sărbători, cu situația școlară încheiată; anul școlar era mai bine echilibrat pentru copiii și adolescenții care frecventau orele de clasă: trimestrul I puțin mai lung, până la sărbătorile de iarnă, trimestrul al II-lea ceva mai scurt, până la vacanța de primăvară/de Paști și trimestrul al III-lea foarte scurt (când elevii erau mai obosiți și randamentul lor mai scăzut) înaintea vacanței mari. Faptul că existau trei lucrări scrise (trimestriale) și nu două (semestriale) nu era în dezavantajul elevilor, ci în avantajul acestora pentru că perioadele de referință erau mai scurte.
– Ați fost fericit ca dascăl? Credeți că acum este mai dificil să fii profesor decât altădată?
Pot spune că am fost mulțumit de ceea ce am realizat. Cred că da.
– Dumneavoastră cum erați ca elev de liceu? Cum vă petreceați timpul liber, ce materii vă plăceau?
Am fost un elev normal. În clasa a VIII-a eram deja elev de liceu în urma unui examen de admitere. Am terminat cu 11 clase (la sfârșitul cărora am susținut examenul de maturitate). Timpul liber mi-l petreceam citind, mergând la antrenamente, participând la concursuri de atletism, etc.
– Învățământul se află în una din cele mai nefaste perioade de după 1989. Dincolo de vidul de autoritate din sistem, de deteriorarea progresivă, dar continuă, a actului educațional, la care se adaugă degradarea imaginii în societate a dascălului, asistăm de bună vreme la un blocaj al școlii românești, la o reformă fără formă și conținut. Ținând cont de toate acestea, trebuie să credem totuși că învățământul merge într-o direcție bună?
Ca să răspund la întrebarea dumneavoastră, voi spune că nu cred că învățământul românesc merge într-o direcție bună, consecință a deselor schimbări în sistem.
– Ce calități profesionale credeți că s-au rătăcit în timpurile de azi?
Încrederea, condescendența, răbdarea.
– Care sunt cele mai frumoase amintiri și cele mai mari dezamăgiri din cariera dumneavoastră?
Felicitările din partea comisiei (doamnei profesor universitar Teodora Cristea) pentru răspunsurile (la limba franceză) la examenul de definitivare în învățământ (București,1975); rezultatele la olimpiadele școlare; aprecierile absolvenților clasei a XII-a C, promoția 2007, cuprinse în agenda clasei lor, ș.a.m.d. Cât despre dezamăgiri, prefer să le trec sub tăcere.
– Ce ați preluat din personalitatea fiecăruia dintre profesorii preferați?
Dragostea pentru profesie, tactul pedagogic, respectul față de sine și față de ceilalți.
– Cum vedeți relația ideală dintre elev și profesor?
O văd ca pe o relație apropiată, de respect reciproc.
– Meseria de profesor se sfârșește la un moment dat, eventual odată cu pensionarea?
Sigur, nu.
– Sunteți profesor de franceză. Caracterizați dascălul ideal al tuturor timpurilor prin trei verbe/adjective/substantive sau orice alte părți de vorbire – trei să fie!
Profesionist, corect, răbdător.
– Cu ce sentimente ați privit momentul pensionării?
Cu mult calm, mai ales că în perioada respectivă mă confruntam cu unele probleme de sănătate.
– Prin ce vă mai cuceresc copiii, chiar după atâția ani de profesorat?
Prin candoarea lor.
– De ce s-ar putea spune despre a fi profesor că este „o poveste fără sfârșit”?
Pentru că, poate, așa este.
– Ce v-a deranjat pe dumneavoastră ca profesor la elevii din ziua de astăzi?
Fără să generalizez, și cu mari rezerve în ceea ce spun, pentru că n-aș vrea să greșesc: tendința spre vulgaritate și, poate, spre violență, precum și înclinația de a strica ce li se oferă (de exemplu ca infrastructură școlară).
– Cum se simte în sufletul unui fost dascăl fiecare început de toamnă?
Cu puțină nostalgie.
– Credeți în implicarea intelectualului în politică?
Sigur că da, cu condiția ca respectivul să înțeleagă corect menirea sa în politică, care nu este în nici un caz aceea de a se pricopsi, el și familia sa.
– Cum a fost perioada de director de liceu?
Am avut perioade grele. Între anii 1990-1994 am fost director adjunct la Liceul Industrial Nr. 3 de chimie (descendent din Liceul Nr.2, provenind la rândul său din Liceul de Fete înființat în anul 1922). Vă puteți imagina perioada respectivă în care industria chimică era în cădere liberă. Pentru ca liceul să supraviețuiască a fost nevoie de revenirea la statutul de liceu teoretic. Și așa a luat ființă încă din anul școlar 1990-1991 Liceul Teoretic Dan Barbilian de astăzi. Din ianuarie 2007 până în august 2012 am îndeplinit funcția de director la Colegiul Național Pedagogic Carol I. Deși proiectele au demarat mai înainte, în această perioadă s-a construit sala mare de sport a Colegiului, au fost reabilitate corpurile B și C și bună parte din corpul principal, etc. Din fericire, în tot acest timp, m-am bucurat de colective (didactice și nedidactice) excepționale, fără nicio exagerare.
– Ce ați schimbat fiind în această funcție?
Nu sunt adeptul schimbărilor din orgoliu sau de dragul schimbării. Am încercat să dau continuitate actului de conducere, încercând să pun în valoare cât mai bine unitățile școlare pe care le-am condus temporar.
