O altă invitată a rubricii „Dincolo de aparenţe” este multipla campioană naţională, europeană, mondială şi olimpică la atletism, Maricica Puică. Născută în zodia Leului, celebra Maricica Puică, a ştiu întotdeauna să-şi ia „partea leului” de la toate competiţiile la care a participat. Ambiţioasă, cu un suflet curat, dornică să-şi depăşească condiţia, Maricica Puică, a luat startul vieţii sale la un cros care avea să-i aducă poate cea mai valoroasă „medalie” pe care o are în posesie şi acum, pe cel care i-a descoperit talentul şi care mai târziu, i-a devenit soţ, Nicolae Puică. Acesta nu numai că i-a schimbat numele dându-i-l pe-al său dar i-a schimbat şi destinul. De atunci, destinul Maricicăi Puică a fost unul gravat în aur de 24karate dar şi în platină.Am putea spune, că ceea ce a văzut atunci antrenorul Puică în tânăra de 16 ani a fost nu numai talent, dar şi un om frumos sufleteşte, o moldoveancă de-o bunătate şi dărnicie greu de descris. De-a lungul celor aproape trei decenii de când această minunată femeie a alergat pe toate pistele din toată lumea, atunci când a oprit „cronometrul carierei sale sportive”, reuşise să înconjoare globul pământesc de vreo patru ori.Cu o carieră greu de egalat, celebra atletă și-a trăit liniştea pe care nu a avut-o niciodată din cauza curselor lungi la care lua startul, la Câmpulung, alături de dragostea vieţii sale, omul care a făcut din ea o învingătoare şi căruia îi mulţumeşte zi de zi pentru tot ceea ce a făcut pentru ea, marele antrenor, Nicolae Puică care acum un an și ceva a urcat la ceruri. Nu regretă nimic, sau poate că da, faptul că nu s-a oprit din cursă pentru a face un copil.Este singurul lucru care-i mai umbreşte câteodată amintirile frumoase. Tatiana PETRESCU

Cum de v-aţi orientat către atletism şi în special, către probele de cursă lungă?
Mie îmi plăcea să alerg şi făceam asta mai tot timpul atunci când eram copil. La şcoală, participam la fel şi fel de concursuri. Pe când eram în clasa a şaptea, am participat la un cros între şcoli unde am fost selectaţi primii trei cei mai buni din fiecare şcoală. Ţin minte şi acum, că acest concurs a avut loc pe 8 Martie şi am alergat în jurul stadionului unde am venit pe locul trei la Senioare, eu fiind Junioară. De fapt, eu trebuia să alerg la Junioare, dar pentru că nu aveam teneşii la mine pentru că alerga sora mea, la alt concurs am alergat la Senioare. Atunci, profesorul Ioan Puică, care mi-a devenit şi soţ ulterior, m-a văzut, a ştiut că am potenţial şi m-a întrebat dacă vreau să vin la liceul sportiv. Am acceptat, şi aşa a început cariera mea în atletism.
Dar nu aţi încercat şi alte probe: 50 m, 100 m, mult mai uşoare?
Eu nu am avut viteză. Atunci nu existau curse mai lungi. A făcut la început 400m, apoi, 800m, 1000m, 1500m, 3000m, 5000, 10 000 m. La fete erau probe mai scurte.Am alergat cam toate distanţele: 5 000, 10 000 şi cros. În 1984, am participat la un ultim cros.Mi-am zis că trebuie să mă opresc. Tocmai câştigasem Mondialele de Cros şi urma să particip la Olimpiada de la Los Angeles, din acel an.Îmi amintesc de crosul ăsta că a fost unul foarte greu, am alergat circa 6 000 m cu foarte multe obstacole, obositor şi epuizant. În 1983, m-am accidentat în timp ce jucam baschet. Am făcut o smulgere de ligamente. Mă aflam la Braşov şi a fost destul de grav pentru că nimeni nu mai spera că voi reveni pe pistă.
Cum a fost la Olimpiada din 1983 când aţi devenit campioană olimpică la 3 000 m şi aţi luat bronz la 1 500 m?
A fost superb, dar o să vă rog să-mi permiteţi să fac un remember a ceea ce am făcut eu până atunci. Multă lume m-a întrebat de ce am atins marea performanţă atât de târziu deşi, participasem la patru olimpiade? Aveam 34 de ani.Acum pot să spun care a fost cauza, sau mai bine zis, cine a fost cauza. Aveam un „prieten” în Federaţie şi am să-i spus şi numele: Nicolae Mărăşescu care tot timpul mi-a pus piedică.El avea „pâinea şi cuţitul” şi a ajuns la Federaţie „dând din coate”. L-am întrebat de ce îmi face toate astea, şi mi-a răspuns că nu are nimic cu mine, ci cu soţul meu cu care se afla în concurenţă. Eu mă aflam în concurenţă cu fosta sa soţie, iar el cu Puică.Într-un final, Dumnezeu ne-a ajutat, nu a mai putut face nimic şi aşa am ajuns campioană olimpică la 3 000 m. Dar, puteam să iau aurul şi la 1 500 m dar a fost foarte greu. În ultima săptămână, nu mai puteam să mănânc de emoţii.Mâncam pâine cu pepene, ca să nu fac foamea.Am avut în prima zi, cursa de 3000, a doua zi, calificări pentru 1 500m, a treia zi, finala 3000m, iar în a patra zi, finala 1 500m. A fost groaznic. Americanii au făcut special acest program pentru că ştiau că eu sunt cea mai periculoasă şi să nu pot participa decât la o probă.Dar, am participat şi la 1 500 m, şi dacă mă trezeam mai devreme, cu 10 metri câştigam şi această cursă.
Există un secret al rezistenţei, al dozării efortului. Cum reuşeaţi să treceţi linia după cei 5 sau 10 000 m parcurşi de multe ori pe caniculă?
Eram antrenaţi foarte bine.Pot spune că 1984 a fost anul în care am fost într-o formă sportivă foarte bună.Cred că accidentarea mea din 1983 a fost un rău spre bine. Pentru că am făcut pauză două luni, impropriu spus, pentru că m-am antrenat mai uşor, deci, nu a fost nicio pauză.Şi-a revenit organismul, şi apoi, am început din ce în ce mai tare.În martie, am câştigat Olimpiada de Cros, unde au participat toate sportivele care urmau să vină la Olimpiadă. Deci, le-am învins pe toate.Eram foarte bine pregătită pentru Olimpiadă.Puteam să scot şi record mondial. De altfel, Mary Deker era plecată pe record, dar a simţit că nu rezistă şi a renunţat. Dar mie îmi convenea să meargă tare pentru că eram pentru cursă lungă.Şi ca să vă răspund la întrebare:tactica înainte de cursă, o faci cu antrenorul. Dacă o respecţi totul este ok.
Care au fost cele mai mari trei dezamăgiri pe care le-aţi trăit în viaţa sportivă?
Sunt multe dar haideţi să vă spun trei.Prima dezamăgire se leagă de Nicolae Mărășescu, care mi-a făcut mult rău şi am reuşit cu greu să fac performanţă, deşi eu câştigam în ţară tot ce se putea câştiga. Ei bine, învinsele mele aveau toate drepturile din lume, pe când eu, nu. A doua, se leagă tot de el, pentru că puteam să iau alte medalii la Olimpiade dar pentru că nu-mi dădea voie să merg la concursuri ca să mă pot pregăti, nu am reuşit. Mă antrenam 12 luni din 12 şi când prindeam şi eu un concurs pe an, era la capătul Rusiei.Or, nu poţi să apeşi pur şi simplu pe un buton şi să alergi.Cea de-a treia dezamăgire este legată de anul 1981 când la Mondialele de Cros din Spania, am plecat foarte tare şi mi-am prins cuiul de la ghetă şi mi-a plesnit genunchiul.Am căzut şi am fost nevoită să abandonez cursa.Atunci când ne-am întors în ţară, ce au putut să ne facă ăştia de la Federaţie, că de ce ni s-a întâmplat tocmai nouă?. Am fost atât de scârbită, că am vrut să mă retrag. Dar, nu m-a lăsat soţul meu care m-a încurajat să continuu pentru a le arăta că putem.
Dar cele mai emoţionante momente?
Cel mai puternic moment, lăsând la o parte, câştigarea a multor medalii, a fost cu siguranţă, atunci când m-am îndrăgostit de Ion Puică şi când m-a cerut de nevastă. El era profesor de sport la Iaşi şi m-am ataşat de el pentru că era altfel, mai bun, mai atent cu copiii. Era un bun pedagog.Ei, pe mine m-a câştigat din prima, pentru că acasă, fiind mulţi copii, noi nu am avut parte de afecţiune.M-am ataşat foarte mult de el. La scurt timp, s-a îmbolnăvit, a făcut hepatită şi a stat internat.M-am dus la el în tot acest timp şi am reuşit să ne cunoaştem mai bine, să ne ataşăm unul de celălalt.Era divorţat de 6 ani şi era singur. Dar, trebuia să plece la Bucureşti pentru că stătuse 10 ani la Iaşi şi pierdea buletinul de Bucureşti. Atunci, mi-a zis, mie şi altor doi colegi : ” Uite, eu trebuie să plec la Bucureşti, nu aţi vrea să veniţi cu mine la un club de acolo?” Am fost toţi de acord, şi am plecat la Bucureşti. Intrasem în lotul naţional în 1968. Şi cum zi de zi eram împreună ne-am dat seama că ne iubim. Într-o zi mi-a zis: ” Uite, eu am un copil şi nu vreau să mă însor cu altcineva. Vreau să-l iau de la mama lui şi să-l cresc. Dacă nu te deranjează şi vrei să fii cu mine, ar fi minunat. Mergem la Iaşi, şi te cer de la părinţii tăi.”
Dacă ar fi să schimbaţi ceva la dumneavoastră, care ar fi acel lucru?
Dacă ar fi să ne raportăm la ziua de astăzi, m-aş opri să fac un copil pentru că ai toate posibilităţile acum pentru a-l creşte. Atunci nu erau.Şi nu am făcut acest lucru, tot din cauza acelui om, care m-ar fi împiedicat să mai ating marea performanţă. Am renunţat la acest obiectiv, convinsă fiind că mai târziu voi regreta gestul pentru că sunt înnebunită după copii. Mi-au plăcut nespus şi îmi plac. Mi-am dorit din tot sufletul copii, 3 , 5 nu conta.Cum creşteau alţii, aşa ar fi crescut şi ai mei, dar aşa a fost să fie. Ăsta a fost sacrificiul meu. În rest, nu am niciun regret.
Nu aţi fost tentată să rămâneţi peste hotare, de exemplu, în America?
Nu, cu toate că am avut oferte extraordinare.Eu poate că aş fi putut fi convinsă dar Puică nu a vrut nici în ruptul capului. Am avut ofertă de 2 milioane de dolari de la un român stabilit în America şi care a plecat de la Cluj şi a înfiinţat Maratonul de la New York. Eu acolo am câştigat „Mercedes-ul de pe Strada 5”. I-am spus soţului de propunere şi el mi-a spus că nu poate să plece din România că acolo sunt părinţii. M-a convins şi pe mine şi apoi, începuseră să-mi fie teamă ca nu cumva să mă răpească ăştia. De-abia am aşteptat să ajungem în ţară.
Mai încap în casă toate cupele și medaliile câștigate de dumneavoastră în toți acești ani?
Casa noastră a devemit neîncăpătoare din cauza suvenirilor, şi de multe ori nu mă îndur să dau nici măcar o pietricică pentru că de fiecare lucru mă leagă o amintire, fiecare are povestea sa. Am început să mai dau din cupele câştigate de mine de-a lungul anilor, şi le dau din suflet pentru că mă gândesc că anii trec, noi n-o să mai fim şi ce-o să se aleagă de ele. Aşa ştiu că sunt apreciate.
V-a fost greu să vă opriţi din ..alergat, să spuneţi stop?
Of, mi-a fost foarte greu, dar nu am spus eu. S-a întâmplat în 1988 care pentru mine a fost un an chinuitor chiar dacă mă simţeam fantastic. Dar nu mă mai ţineau muşchii. Aveam atâţia zeci de ani de când tot alergam, schimbam generaţii că puteam să fiu mama lor.La Olimpiada din Seul când la calificări am declanşat finish-ul, m-am accidentat, am făcut ruptură musculară. Am tras pe dreapta. Aveam 38 de ani. Am făcut pauză pe perioada iernii, m-am refăcut, am început pregătirea pentru primăvară Am plecat la Europenele de la Haga şi la finalul cursei, iar m-am accidentat. Am terminat cursa a treia, într-un picior şi când am ajuns la finish, am căzut. Mi-am zis: „Gata, nu se mai poate!”.M-am retras după 23 de ani de atletism, din care nu ştiu dacă am stat cinci luni.
Aţi socotit vreodată câţi kilometri aţi alergat în cei 23 de ani de atletism?
Cred că am înconjurat globul pământesc de aproape patru ori.
Dacă ar fi s-o luaţi de la zero, aţi face acelaşi lucru?
Mie la sută.Poate că aşa a vrut Dumnezeu, mi-a plăcut şi mie şi m-a ajutat şi el.Îmi amintesc că la început, părinţii mei nu au fost de acord să fac sport. Greu m-au lăsat pentru că era nevoie de noi acasă pentru a munci. De-aia am început şi târziu. Apoi, au înţeles că asta-i menirea mea şi m-au lăsat. De fapt, toţi fraţii mei au fost talentaţi şi au făcut fiecare câte un sport, dar numai eu am făcut sport de performanţă.
Cu care dintre fraţii dumneavoastră vă înţelegeaţi bine. Vă întreb asta pentru că se ştie că acolo unde sunt fraţi mulţi se formează simpatii şi empatii.
La noi când se certau doi, repede se formau două găşti.Şi apoi, începea boxul, adică bătaia.Ne băteam ca nişte chiori. Aruncam unii în alţii cu ce apucam. Îmi amintesc că odată am spart fereastra cu un lemn aruncat de una dintre surori.Ne-am speriat toţi că ştiam ce bătaie ne aşteaptă când venea acasă tata care era mai dur. Nu ne pâram şi atunci tata ne bătea pe toţi ca să ne săturăm.De multe ori, îmi amintesc şi acum, atunci când se certau două dintre fete, noi, ceilalţi începeam să râdem de ele şi ne uitam cum se băteau.Să ştiţi că am trăit o copilărie frumoasă chiar dacă a fost grea.
Fiindcă a-ţi amintit de copilărie. Vă duceaţi la furat de cireşe, mere, prune, sau mai ştiu eu ce?
Oho, şi încă cum. Plecam de acasă în pijamale noaptea, desculţi şi furam prune de la o vecină de peste drum. Părinţii noştri ştiau că dormim şi noi eram în prunul babei.Avea nişte prune din acelea mari la care nu puteam rezista. Mereu dădeam iama prin pruni când ştiam că se coc.La un moment dat, a văzut baba că-i cam dispar prunele. Într-o noapte, ne-a prins. Ce ne-am speriat. Ne gâneam că dacă ne-a recunoscut şi ne spune părinţilor, am încurcat-o.Dar, fiind şi întuneric, am scăpat. Îmi amintesc că ne chinuiam să furăm. Eu eram cam fricoasă, aşa că stăteam de „şase” dar dacă erau mai pe jos, luam şi eu dar nu mă suiam în copac.
Atunci când sunteţi obosită, ce faceţi ca să vă reveniţi?
Îmi place să merg pe jos. în aer liber.Mai citesc.Mai revăd casete din trecut, dar mi-am dat seama că-mi fac rău şi am renunţat.
Spuneţi-mi două calităţi şi două defecte ale dumneavoastră
Normal, ar trebui să întrebaţi pe alţii despre calităţi şi mai ales, defecte. Am să încerc totuşi să conturez două dintre calităţile care mă caracterizează: voinţa. Dumnezeu mi-a dat talentul dar dacă nu ai voinţă, nu faci nimic. O altă calitate este faptul că sunt foarte discretă. Nu-mi place să mă amestec în viaţa nimănui, cu condiţia ca şi reciproca să fie valabilă.Îmi place să ajut oamenii şi o fac cu plăcere şi dragoste ori de câte ori mi se cere. Nu-mi place nedreptatea şi atunci când consider că cineva este nedreptăţit sar în ajutorul lui.
Ce vă deranjează cel mai mult la cei din jurul dumneavoastră?
Minciuna, răutatea, invidia, nerecunoştinţa, obrăznicia
O vorbă spune că „A fi om e lucru mare, a fi domn e o întâmplare”. Sunteţi de acord cu acest lucru?
Cu siguranţă. Cu greu mai găseşti în ziua de azi un om de calitate. Stau şi mă gândesc uneori că poate eu de-asta am avut noroc, pentru că l-am întâlnit pe soţul meu care mi-a fost şi antrenor şi soţ. Am văzut cum procedau o serie de antrenori, care erau răutăcioşi cu unii dintre sportivii lui. Noi ne-am sprijinit reciproc şi în permanenţă am fost ca doi buni camarazi, am stat spate în spate şi ne-am îmbărbătat reciproc.Aşa am reuşim să răzbatem în lumea asta ca o junglă a sportului. Tot ceea ce sunt astăzi, îi datorez în mare parte lui, pentru că a ştiut să facă din mine o învingătoare.
Se spune că pentru a fi un om împlinit trebuie să construieşti o casă, să faci un copil şi să sădeşti un pom. Dumneavoastră cam ce aţi mai avea de făcut pentru a fi împlinit?
Copilul despre care vă spuneam mai sus.În rest, am făcut absolut tot, mulţumesc lui Dumnezeu că ne-a ajutat.Să fim sănătoşi, asta este tot ce contează acum.Mă simt un om împlint în ceea ce priveşte cariera sportivă unde am câştigat tot ce-şi poate dori un sportiv de performanţă. Pe plan personal, m-am înţeles extraordinar cu soţul meu, ne-am iubit foarte mult şi ne-am respectat la fel. Suntem împreună de aproape 48 de ani şi nu avem decât un singur regret că nu avem copii. Dar până la urmă, i-am mulțumit lui Dumnezeu pentru ce mi-a dat, că nu poţi să le ai pe toate în viaţă, nu-i aşa?
Şi pentru că mi-aţi ridicat mingea la fileu vă întreb acum, credeţi în legea compensaţiei?
Cu siguranţă. Aşa cum vă spuneam mai sus, Dumnezeu, mi-a recompensat lipsa copilului cu un soţ iubitor, cu o carieră sportivă uimitoare,bani, faimă, sănătate, înţelegere, casă. Tot ce-şi poate dori un om normal, zic eu. Cu mine a fost chiar darnic, fapt pentru care îi mulţumesc în fiecare zi.
Oamenii puternici cred că destinul ţi-l faci singur. Credeţi în destin sau în voinţa proprie?
Cred că există şi un destin, de unde şi vorba:”Ce ţi-e scris, în frunte ţi-e pus!” dar şi în voinţa proprie, pentru că eu cred că de multe ori, fiecare dintre noi a încercat să facă ceva şi nu a mers, oricât a încercat.S-a lovit de destin.Dau exemplul meu. După ce m-am retras, am încercat să revin. Nu s-a mai putut.Mi-am dat seama că trebuie să încerc altceva că doar atât mi-a fost scris să fac sport. Sau dau alt exemplu: foarte mulţi au încercat să facă sport de performanţă dar nu au atins culmile ei, niciodată.De ce oare?Pentru că aveau altă menire.
Dacă nu aţi fi făcut sport, ce altceva v-aţi fi dorit să faceţi?
Mă vedeam deseori lucrând cu copiii. Cred că aş fi optat pentru o carieră didactică. Şi cred că m-aş fi descurcat foarte bine pentru că aşa cum v-am spus, iubesc copiii.
Care credeţi că este cel mai important lucru care ar trebui schimbat la politicienii din ziua de azi?
Mentalitatea.Să se gândească mai mult la popor decât la ei. Pentru că în momentul de faţă se gândesc să ocupe fotoliul şi apoi, cum să-şi umple buzunarele.Pe cei care i-au votat, i-au uitat imediat.
V-aţi numărat medaliile vreodată?
Am făcut acest lucru, cândva, dar apoi, am renunţat. Cred că am sute de medalii. Şi aşa cum v-am spus, am început să dau din ele. O să dau la copii care au valoare.