0
0
Marele poet Nichita Stănescu a avut o relaţie foarte strânsă de prietenie cu un alt mare poet, Gheorghe Tomozei. Acesta a stat de mai multe ori în casa de vacanţă a lui Gheorghe Tomozei de la Câmpulung Muscel şi i-a plăcut atât de mult oraşul de la poalele Mateiaşului încât i-a dedicat o poezie specială. După cum toate lumea știe, poetul Gheorghe Tomozei a avut prietenii foarte strânse cu doi mari poeţi: Nicolae Labiş şi Nichita Stănescu. Pe când era elev la Şcoala de Literatură şi Critică Literară „Mihai Eminescu” din din Bucureşti (1952-1954), Gheorghe Tomozei l-a cunoscut pe Nicolae Labiş, de care va fi legat printr-o strânsă prietenie. Amintirile şi mărturiile despre prematura şi tragica dispariţie a lui N. Labiş se regăsesc în cărţile „Moartea unui poet” (1972) şi „Urmele poetului Labiş” (1985). Ei bine, o altă mare prietenie care va transpare în opera lui Gheorghe Tomozei, este prietenia cu Nichita Stănescu, cel care îl numea „Prinţul Tom”.
Gheorghe Tomozei a scris o mare parte dintre creaţiile sale în casa de vacanţă pe care o avea la Câmpulung Muscel
În urmă cu mai mulţi ani, Cleopatra Lorinţiu, soţia regretatului Gheorghe Tomozei, i-a povestit poetului Ion Lazu că, de fapt, Gheorghe Tomozei scria la Câmpulung, unde avea un fel de casă de vacanţă, pe strada Sârbeşti, nr. 22 (n.r. în prezent, strada Şubeşti, nr. 18, colţ cu strada Sfântul Gheorghe), unde, vara, veneau în vizită Nichita Stănescu, Ana Blandiana şi alţii. Se pare că o vizită de acest fel la Câmpulung l-a inspirat pe Nichita Stănescu, care a scris, pe 3 decembrie 1974, „acasă la Tom”, „Odă la vadul naţiunii noastre”. Iată mai jos poezia:
„Sfântul Câmpu-Lung Muscel/Stă-n triunghiul isoscel/Al treimii nelegate: om, cetate, libertate.
Inima aici mi-aş pune-o/Sora Iarbă, frate Pruneo / Și, şi sufletul acel/De câmp lung cu muşchi pe el.
Ah, aici la vadul unde/Naşte omul-om, oriunde/Și e iarna, primăvară/Și mi-e luna nouă, vară/
Și luceafărul mi-e văr,/Și tristeţea adevăr…
Sfântul Câmpu-Lung Muscel/E triunghiul isoscel.
Basarabilor cei lungi/Cu ochi negri şi cu pungi/Și-ai haiducului Muscel/Radu, Radu-lu Anghel/
Pe care-l despuşc acum/De argintul lunii, brun.”
