0
0
Proverbul românesc conform căruia:”Meseria este brăţară de aur” a început să-şi piardă din adevăr în zilele noastre şi asta pentru că dacă până în 1989, oraşul nostru era împânzit de micii meseriaşi şcoliţi de UCECOM şi aici amintim ceasornicari, cizmari, croitori, bijutieri, opticeni astăzi foarte puţini dintre cei care practicau această meserie cu succes mai rezistă pe piaţă.De exemplu, în oraşul nostru, nu mai există decât 3 ceasornicari şi aici vorbim de adevăraţii meseiaşi în repararea ceasurilor.Poate foarte mulţi dintre noi ne-am întrebat de ce nu se mai caută aceste meserii considerate cândva bănoase, curate şi frumoase? De ce tinerii de astăzi nu sunt înclinaţi către astfel de meserii.? Răspunsul este foarte simplu: nimeni nu mai investeşte în şcolarizarea lor pentru că practic, aceste meserii nu mai au căutare pe piaţa muncii. Nicolae Tomeci(68 ani), din Voineşti este unul dintre cei 3 ceasornicari ai municipiului nostru şi singurul din judeţul Argeş şcolit la Moscova.Este cel care a ridicat ceasornicăria la rang de artă şi căreia i-a dedicat aproape 5 decenii din viaţa sa. Pentru el a devenit un mod de viaţă şi un mijloc de a-şi câştiga existenţa.Ceasurile i-au făcut viaţa când amară, când dulce dar de fiecare dată, le-a venit de hac.Se spune că pentru a fii ceasornicar trebuie să dispui de foarte multă răbdare, îndemânare lucruri care nu i-au lipsit lui Nicolae. Fire ambiţioasă şi curioasă, a trebuit să fie autodidact pentru a descifra din secretele meseriei, fiind zi de zi cu un ochi pe ceasurile stricate şi cu un altul pe cărţile de profil de unde-şi lua informaţia pe care mai apoi, o punea în practică.Recunoaşte că pentru el, ceasornicăria, a fost „brăţară de aur” şi cel mai mare regret este că societatea nu dă importanţă acestor mici meseriaşi care sunt pe cale de dispariţie şi mai ales, nu-i ajută pentru a supravieţui şi a continua aceaste frumoase meserii.
Tatiana PETRESCU
” Sunt singurul specialist în ceasuri electrice şi electronice din judeţul Argeş care a fost şcolit la Moscova.” Aşa avea să-şi înceapă povestea Nicolae Tomeci.
„În anul 1970, am absolvit Şcoala Profesională din Arad, cu media 9,83, al doilea din promoţie, unde am fost trimis de Cooperativa „Munca Colectivă. După aceea, am făcut cursuri de specializare timp de o lună şi jumătate în Rusia.Au existat 2 clase cu 60 de locuri şi pentru a ajunge acolo, la Arad, a fost o întreagă tevatură.Concursul era organizat de UCECOM. La început, trebuia ca examenul să se dea la Piteşti.Nu se ştie din ce motive, s-a mutat la Craiova. Din 7 câţi am fost din judeţul Argeş, eu am fost singurul care am trecut acest examen. Fiind copil de la ţară şi pentru că situaţia financiară a familiei noastre nu era aşa de bună întrucât eram 3 copii iar singurul din casă care aducea bani era tata, am fost nevoit ca în fiecare vacanţă să munceasc pentru a face rost de bani.Cum tatăl meu era maistru la Artizanat, la Munca Colectivă, mi-a spus că este mai bine să vin să muncesc la el, la atelier, că mă plăteşte.Şeful lui era un neamţ,din Braşov, care avea maşinile. După Naţionalizare a venit la Câmpulung,mai întâi pe stada Râului, unde era atelierul Muncii Colective iar după un timp, şi-a făcut un atelier în Voineşti.El nu a avut copii şi s-a apropiat foarte mult de tatăl meu. El a fost cel care i-a dat ideea tatălui meu de a mă da la Şcoala Profesională pentru a învăţa o meserie. Erau la mare căutare meseriile de bijutier, croitor, ceasornicar şi optician sau mai exista cea de-a doua opţiune: uzina ARO care se afla foarte aproape de casa noastră.Au optat pentru ceasornicărie, dar sincer să fiu, la început, nu prea m-a încântat pentru că habar nu aveam cu ce se mănâncă această meserie.La vremea aia nici nu prea existau multe ceasuri, decât cele deşteptătoare şi nici cum aveam să-mi bag eu nasul în vreunul dintre ele.Am venit apoi, la Câmpulung, pentru că atunci când m-am înscris la Şcoala Profesională, tatăl meu a semnat un contract pe 5 ani cu Munca Colectivă, care trebuia să-mi asigure loc de muncă.Am lucrat mai întâi, peste drum de fosta Poştă, unde acum există jocuri electrice până ce m-a încorporat. Am făcut armata la Vânători şi în 1973, m-au lăsat la vatră.Am revenit la vechiul loc de muncă şi împreună cu o colegă, am deschis la parterul cimatografului Muscelul un atelier de ceasornicărie. Cum astăzi această meserie a devenit cam inutilă, întrucât foarte puțini oameni mai poartă ceasuri mecanice, folosind telefonul pentru a afla ora, la un moment dat, m-am despărțit de colega mea și fiecare și-a făcut micul atelier pe unde a putut.”
