0
0
Gheorghe Cîrstina s-a născut în localitatea Cetăţeni jud. Argeş, pe 25 martie 1959. A urmat Şcoala Generală în comuna natală, prima treaptă la Liceul Industrial Rucăr -secţia Chimie, Seminarul Teologic la Bucureşti (1976-1981), Facultatea de Teologie Ortodoxă din cadrul Universităţii Bucureşti (1982-1986), Facultatea de Pictură Bisericească şi a obţinut, prin concurs, autorizaţia de la Comisia de Pictură a Patriarhiei Ortodoxe Române de a picta şi restaura biserici. Soţia, Tatiana, este profesor de Religie, fost primar al comunei Dragoslavele. Au doi copii, Rafael – preot, Ana Maria – artist, solist de muzică populară, şi o scumpă nepoţică, Ilinca Maria. Preot și zugrav bisericesc, așa cum însuși declara își împarte lucrarea la biserică și pe șantierele de pictură cu fiul său, Rafael. Recunoaște că a ajuns preot datorită bunicii sale, Alexandrina, care îl lua de mână și îl ducea în fiecare duminică la biserică. Cât privește darul picturii, o moștenește de la tatăl său care era un pictor și-un artizan deosebit. Fiind vorba de un slujitor al Bisericii și al Domnului, aşa cum era normal, am descoperit un om blând, sensibil, sobru, aşa cum îi stă bine unui preot, pictor de icoane, biserici şi troiţe, cu frică de
Dumnezeu, care are propria filozofie de viaţă. Privindu-l în profunzime, am putea spune că pe preotul Gheorghe Cîrstina îl deranjează cei care nu știu să se poarte cu natura, cu flora, fauna, cu monumentele istorice dar și cei care au făcut o imagine proastă în exterior, pătând obrazul neamului, curat și bun. Însă cel mai mult îl deranjează la el că nu este în stare să ia atitudine mai fermă când vede astfel de fapte. Dar, pe toate acestea le uită complet atunci când îngerii şi sfinţii îl ademenesc să-i picteze aşa cum numai el o poate face. Tatiana PETRESCU
-Care au fost cele mai emoționante momente din viața dumneavoastră? Daţi-ne trei exemple.
La vârsta de patru-cinci ani, am trăit prima mare emoție la o piesă de teatru, unde juca scumpa mea mamă, Niculina. Eu împreună cu bunica eram în rândul întâi. Deodatã, mama primește de la un actor o sumă de bani, pe care îi ascunde sub un covor, sus pe șifonier, după care părăsește scena. Imediat intră pe fereastră alt actor în rolul hoțului, ia banii și se face nevăzut. În sală era o liniște desăvârșită. Atunci, eu sar din brațele bunicii și strig cât mă ține gura: ”Mama, mama, ți-a furat banii!’’ Toată sala a început să râdă, iar eu băteam cu palmele în scenă, să vină mama. Ca să mă potolescă, s-a tras cortina, mama m-a luat pe scenă, hoțul intră din nou pe fereastră și pune banii la loc . Doar așa au putut să-și continue programul. Mari și binecuvântate emoții aveam în preajma bunului și blândului Patriarh Teoctist, când venea în Dragoslavele, la reședința sa. Nu te săturai niciodată să-l asculți. De asemenea, am trăit emoția la cote înalte când, invitat la Vatican, Sanctitatea Sa Papa Ioan Paul al II lea s-a oprit cu papamobilul în fața mea, s-a uitat la ecusonul ce-l aveam la piept, m-a atins pe mână și mi-a zis: ”Padre George di Romania da, da, Romania’’. Asta da emoție, să te atingă un sfânt…
-Când ați fost cel mai fericit?
Fericirea este o problemã individuală, nu colectivă. De cele mai multe ori, îmi iau fericirea din fericirea altora. Cea mai mare fericire am avut-o atunci când am făcut pentru prima oară Sfânta Liturghie și la Epicleza (rugăciunea de invocare a Sfântului Duh). Am simțit o putere imensă care mi-a pătruns din cap până-n picioare. Fericirea aceasta o trăiesc la mai toate Sfintele Liturghii.
-Dacă ar fi să schimbaţi ceva la dumneavoastră, care ar fi acel lucru?
Aș dori sã schimb nepăsarea cu mai multă dragoste atunci când trec pe lângã un copil al străzii, un sărac sau bolnav. Nu-i suficient să-i arunc un leu sau doi. Ei au mare nevoie de dragoste, de caldură sufletească. Nu sunt atât de puternic încât să simt suferința lor și să-i iubesc ca pe mine însumi.
-Ce vă deranjează cel mai mult la cei din jurul dumneavoastră?
Mă deranjează cum înțeleg anumite persoane să se poarte cu natura, cu flora, fauna, cu monumentele istorice. Mi-a povestit cineva cum un șofer a luat o cruce din piatră, monument istoric, și a pus-o sub roata tractorului pentru a scoate remorca din noroi. Bineînțeles că a fost spartă. Mă mai deranjează imaginea proastă pe care au făcut-o unii frați de-ai noștri în exterior, pătând obrazul neamului, curat și bun. Mă deranjează la mine că nu sunt în stare să iau atitudine mai fermă când văd astfel de fapte.
-Ce apreciaţi cel mai mult la subalternii şi colegii dumneavoastră?
Colegii mei preoți sunt de apreciat pentru că toți sunt mai buni decât mine. Iar în ce privește subalternii, am un singur coslujitor, pe fiul meu, Rafael. Cu el împart lucrarea la biserică și pe șantierele de pictură.
-Dacă ar fi s-o luaţi de la zero, aţi face acelaşi lucru?
Cu ajutorul lui Dumnezeu aș face același lucru. Nu cred că există ceva mai înălțător decât să slujești Domnului și enoriașilor tăi. Apoi să te învrednicești de darul ce l-ai primit de sus, să zugrăvești cele ce sunt în cer și pe pământ. Tu, creație, să-l ”zămislești’’ pe Creator, pe îngeri, pe sfinți, iadul, raiul, munți și cetăți. Cine poate fi mai fericit în aceste două ipostaze: preot și zugrav bisericesc. Nu sunt creator. Omul imită, Dumnezeu crează. Omul nu face altceva, cum bine zicea Petre Țuțea, ”decât să reflecte în litere, în muzică, filozofie sau pictură, petece de transcendență”.
-Când v-a fost cel mai greu?
Dacă-ți pui nădejdea în Dumnezeu, nici un lucru nu e greu. Orice proiect este greu la început până ce îți faci o imagine de ansamblu. Apoi, cu dragoste și trudă, speri în ajutor divin.
-Unde vă vedeţi peste zece ani?
Peste zece ani (vorba unui enoriaș al meu) dac-o fi vreodată să mor, ceea ce nu-mi vine să cred, ne-om întâlni pe aici sau pe dincolo… sper să am parte de ani un pic mai buni și în vremuri mai bune pentru toți românii.
-Daţi-mi exemplu de două calităţi şi două defecte de-ale dumneavoastră.
Vreți să aflați două calitãți de la mine? Eu le caut de-o viață și încă nu le-am descoperit. Cât privește defectele, de ce să mă laud, le știe Dumnezeu și toată lumea. Pot să mă semnez ”Defectul’’.
-Credeţi în legea compensaţiei? S-a întâmplat să se dovedească în cazul dumneavoastră?
Da. Cum s-ar zice, dacă ești chel, în compensație, îți crește păr pe picioare sau, cum spune poetul,”dacă ți-a murit o rață, în compensație, ia Domnul și soacra’’. Nu cred în legea compensației. Cred că nimic nu se pierde, nimic nu se câștigă, totul se transformă. Cea mai grea pierdere este să pierzi timpul degeaba și să-ți pierzi sufletul. Ce ar câștiga în compensație omul de-ar avea lumea toată și și-ar pierde sufletul? Nouă doar ni se pare că avem familie, case, mașini, proprietăți, dar toate acestea ne sunt dăruite de sus. Domnul le dă din marea Lui dragoste și le poate lua după voia Sa. Noi, cu mâinile goale, în țipete și cu lacrimi în ochi am venit și tot așa plecãm.
-Atunci când sunteţi obosit, ce faceţi ca să ieşiţi din această stare?
Mă duc în atelier să pictez sau mă așez la masa de lucru și priponesc câteva gânduri pe hârtie. Pictând o icoană, mă îmbăt cu gândul că aduc o rază de lumină și speranță în casa unui creștin. Derulez în minte vorbele lui Picasso că: ”nici o reușită mai mare nu poate fi râvnită sincer de către un artist, decât acea puțină putere de a știi să acoperi cu alb, tot ceea ce a fost negru, tot ceea ce mai este încă negru și, mai ales, în ceea ce mai poate fi negru în inimă sau în privirea oamenilor”.
-Se spune că, pentru a fi un om împlinit, trebuie să construieşti o casă, să faci un copil şi să sădeşti un pom. Dumneavoastră cam ce aţi mai avea de făcut pentru a fi împlinit?
Vă răspund și eu precum tânărul bogat lui Iisus: „toate acestea le-am făcut din tinerețile mele”. Acum cred că trebuie să las case, copii, pomi și să fac altele în ceruri, prin milostenii și fapte bune. Pentru a fi împlinit cred că trebuie să fac mai mult decât zic și să zic mai puțin decât fac. O să mă simt împlinit doar atunci când voi reuși să mă las total în voia lui Dumnezeu, să ies din mine și să las locul Tatălui Ceresc.
-Sunteţi un tip darnic? Dar iertător?
Nu atât de darnic pe cât aș vrea. Mă rog, însă, să mă învrednicească Domnul să pot da cu măsura cu care primesc. Cât privește iertarea, am tot interesul să iert ca să fiu iertat. Omul care nu iartă când spune rugăciunea ”Tatăl nostru’’ se condamnă: ”și ne iartă nouă greșelile noastre, precum iertăm și noi…’’. Răzbunarea omului nobil este iertarea. Cineva spunea: ”cine se înalță deasupra celorlalți până la iertare se poate înălța deasupra lui însuși până la jertfă’’.
-Dacă ar fi să vă caracterizaţi în câteva cuvinte, ce aţi spune despre dumneavoastră: că sunteţi un conservator sau un om modern, adaptat timpului în care trăiţi?
”Aparții unei generații, nu prin actul de naștere impus de viață, ci prin actul de conștiință, deliberat consimțit’’ (A. Baranga). Sunt conservator atunci când bag de seamă că uităm prea repede morții pe care altădată îi preamăream, împodobindu-i cu mirt, iar astăzi, dorm fără candelă în cripta mucezită a trecutului. P. Constantinescu avea dreptate: ”Ne iubim prea mult pe noi înșine și generația din care facem parte. Poate chiar suferim de iluzia exagerării propriilor noastre forțe. Înaintașii rãmân în lumea lor zăvorâtă, iar noi, adulmecând zările, încrezători în destinul pe care-l făurim pas cu pas’’. Cât despre a fi un om modern, da, cred că m-am adaptat prezentului. Folosesc internetul, am prieteni în toată lumea, sunt membru în mai multe fundații și asociații.
-Povestiţi-ne cum v-aţi ales profesia. A fost o oportunitate sau ceea v-aţi dorit mereu?
Preoția nu este o profesie, este o chemare. Sunt preot datorită bunicii mele, Alexandrina, care mă lua de mână și mă ducea în fiecare duminică la biserică, unde spuneam ”Crezul’’. Pentru mine, bunica era o sfântă. Opt ani a avut grijă de bunicul paralizat și n-a cârtit o dată. Când o supăram noi, nepoții, cea mai grea vorbă era: ”Bate-vă norocul sau mânca-v-ar sănătatea’’. A născut nouă copii. Datorită rugăciunilor ei sunt eu, astăzi, preot. Cât privește pictura, o moștenesc de la tata. Era un pictor și-un artizan deosebit. Restul a fost studiu și cercetare.
-Tânjiţi după ceva?
Nu tânjesc după nimic, am tot ce-mi trebuie. Sau poate mi-aș dori să las în urmă cât mai multe biserici pictate spre slava lui Dumnezeu.
-O vorbă spune că ”A fi om e lucru mare, a fi domn e o întâmplare”. Sunteţi de acord cu acest lucru?
Da, sunt de acord. Gândindu-mă la vorba aceasta, parcă-l văd pe înțeleptul Diogene, ziua în amiaza mare, în piața plină de oameni, cu felinarul în mână căutând ceva. Oamenii il întrebau: ”Ce cauți înțeleptule?’’. ”Caut un OM’’, a răspuns el. Omul a fost creat domn, pentru că a fost făcut după chipul Domnului. Prin păcat a decăzut, iar acum se luptă să devină Om. Cum spune omul de la țară: ”Ăla da, om!’’. Omul, fără Dumnezeu, chiar dacă are premiul Nobel, este un biet animal rațional și vorbitor, care nu știe de unde vine și încotro se îndreaptă.
-Cât de important este să ai ”cei 7 ani de acasă”?
La europeni, acestă expresie este aproape necunoscută. Italienii nu puteau înțelege de ce aceasta înseamnă atât de mult pentru noi. Începând cu numărul 7, care pentru creștini este număr sfânt, dar nu continui pe această temă, că ne-ar lua spațiu mult, ”cei șapte ani de acasă’’ reprezintă prima școală. Școala părinților, a bunicilor, școala unde se formează caractere, unde se șlefuiește voința… În această școală, pruncul este copleșit de dragoste, de răbdare. Aici, dezleagă primele mistere, învață să respecte ierarhia familială.Toate diplomele din lume nu pot înlocui această școală.
-Succesul determină şansa sau şansa determină succesul?
Succesul este determinat de muncă, seriozitate și perseverență, plus un dram de șansă. La succes poți ajunge și fără multă carte. Ca la sfințenie. Un sfânt poate fi analfabet, dar este superior unui geniu sau unui om de succes, pentru că el face minuni. Omul de geniu face isprăvi, iar succesul poate fi trecător. Scara valorilor umane ne arată: Sfântul, eroul, geniul, dar și omul obișnuit și infractorul. Primele trei categorii se ridică fără consimțământul societății. Societatea are dreptul doar să-i recunoască. Toți sunt egali în fața legii, dar nu trebuie confundați.
-Oamenii puternici cred că destinul ţi-l faci singur. Credeţi în destin sau în voinţa proprie?
Ca preot nu pot crede în destin. Dumnezeu nu ar mai fi un Tată Bun dacă pe unii din fiii Săi iar predestina spre rău (iad) iar pe alții spre bine (rai). A dat, în schimb, omului un mare dar: libertatea. El zice:
”Omule, iată ți-am pus în față binele și răul, viața și moartea, alege!’’. Apoi, ca un Părinte Bun, continuă: ”Dar te rog să alegi binele, să alegi viața!’’. Destinația omului este viața veșnică și binele suprem. Am auzit spunându-se: ”A fost destinul lui să ajungă rege. Vai de destinul lui, c-a murit decapitat și altul i-a luat locul, iar trupul lui a atârnat pe zidurile cetății pânã au terminat ciorile cu carnea lui’’. Oamenii puternici care și-au creat destine au fost sfinții, martirii și eroii.
-Mai aveţi prieteni din copilărie? Dar duşmani, oameni cu care nu vă înţelegeţi oricât aţi încerca?
Cu excepția câtorva, care s-au mutat la Domnul, am rămas prieten cu toți partenerii mei de copilărie și școală. Mi-aduc cu drag aminte de copilăria noastră, de cum colindam codrii cu picioarele desculțe pe potecile pline de flori. Cunoșteam cuiburile mai multor specii de păsări și vizuinele vulpilor și bursucilor. De la cei mari, cunoșteam care ciuperci erau comestibile, care plante de leac puteau fi culese și când. Știam izvoarele și fântânile pe o razã de zeci de kilometri. Toate lucrurile le făceam împreună. Mergeam la lemne, la coasă sau fân unii la alții. Eram o ‘’frăție’’, pentru că toți eram veri, ne ”dădusem’’ de-a verii, înfrățindu-ne prin unirea sângelui pe viață. Și astãzi când ne întâlnim ne spunem: ”Ce faci, vere?’’.
-Care credeţi că este cel mai important lucru care ar trebui schimbat la politicienii din ziua de azi?
Nu sunt eu în măsură să-mi dau cu părerea ce ar trebui schimbat la politicienii de astăzi. După cum se vede din informațiile de pe blogurile lor, foarte puțini au studii de specialitate în domeniul politic. Cred c-ar trebui să încerce să facă măcar 10% din ce au promis și să nu uite că scara are trepte și de urcat, și de coborât.
-Cu cine sunteţi în concurenţă?
Sunt în permanentă concurență cu mine însumi. Având la dispoziție atâta volum de informații, caut să experimentez diferite tehnici în pictură și restaurare, iar pe plan spiritual încerc să fiu astăzi un pic mai bun decât ieri.
-V-aţi pierdut vreodată încrederea în prieteni?
Sfânta Scriptură spune să nu-ți pui nădejdea în prieteni, ci în Dumnezeu. Prieteni am mulți și relațiile noastre de prietenie sunt foarte bune, însă prietenii mai de suflet m-au dezamăgit, pe alții i-am dezamăgit eu.
-Ce vă face fericit? Dar nefericit?
Fericit sunt atunci când am terminat de pictat o biserică și citesc pe fața oamenilor o rază de mulțumire. Fericit sunt când pot ajuta pe cineva, abia atunci am înțeles ce-a vrut Domnul să spună prin cuvintele: ”mai fericit este a da decât a lua’’. Nefericit cum să fiu când am primit atâtea daruri?! M-am născut într-o țară și o zonă minunate, am o familie unită, mănânc din rodul muncii mele, nu zac la pat. Cum să fiu nemulțumit?! Spre exemplu, fericit am fost cu adevărat în ziua sărbătorii Sfântului Ierarh Calinic de la Cernica, când Arhiepiscopul nostru, Calinic, a sfințit biserica pictată de mine și fiul meu în tehnica fresco din orașul Ștefănești.
-Care au fost şi sunt lucrurile esenţiale din viaţa dumneavoastră?
Am considerat că este esențial în viață să știi de unde ai venit și încotro te îndrepți. Dacă nu ai aceste repere, nu te poți descurca. Ești ca un biet călător care s-a urcat în tren și, din vorbă în vorbă, este întrebat: ”Dumneata, unde mergi?’’. El răspunde: ”Nu știu’’. ”Păi, unde te-ai urcat?’’ ”Nu știu’’. Apoi se uită toți unii la alții și concluzionează: ”Săracul, e dus cu mintea’’. Esențială este credința, familia și țara.
-Care ar fi definiţia dumneavoastră pentru ceea ce se întâmplă la ora actuală în politica din ţara noastră?
Cea mai scurtă definiție ar fi bâjbâiala. Poate se potrivește puțin cu legenda Meșterului Manole. Ce au lucrat unii ieri, strică alții astăzi. Măcar Meșterul Manole ne-a lăsat, până la urmă, prin jertfa soției, o mare capodoperă. Ai noștri, de 30 de ani, doar dărâmă, fac la planuri și n-au ajuns nici la fundație.
-Care era lucrul care vă plăcea să-l faceţi în copilărie?
Eram înnebunit după pescuit, călărie și umblatul prin pădure. Știam toate cuiburile de păsări, de veverițe și toate vizuinile, cum am mai spus. Primăvara începeam cu băutul mustăreții (seva mesteacănului), cu mâncatul frunzei de fag, apoi ne bucuram de fragi, de cireșe amare, zmeură și toate delicatesele pădurii. Până am plecat la liceu, prin pădure mergeam numai desculț, poate de aceea nici nu eram bolnav. Ca medicamente, doctorul familiei, bunica și moașa, recomanda ceaiuri, ventuze și masaj.
-Povestiţi-ne o întâmplare haioasă din copilărie care s-a lăsat cu bătaie.
Am foarte multe amintiri haioase din copilărie. Pe la zece ani, în Săptămâna Mare a Postului Sfintelor Paști, la Denii, eram favorizat să fiu singurul care urca cu nenea Ion, cântărețul, în clopotniță. Cât „pupa” el o sticlă, eu trăgeam clopotul. În Joia Mare, pe când trăgeam clopotul, mă agățam de sfoară și mă lăsam legănat de clopot. După câteva balansări, dintr-o dată, poc, s-a rupt sfoara și-am luat o căzătură pe cinste. Necazul era că nu aveam nici scară, nici altă posibilitate de a lega din nou sfoara și clopotul trebuia bătut. Bietul nea Ion, ca să se scuze, i-a spus părintelui că în seara aceea nu mai poate bate clopotul, că s-a rupt sfoara. Preotul a întrebat: ”Cine a rupt-o?’’. ”Al Niculinii’’, a răspuns cântărețul. Atunci, preotul a ieșit în fața ușilor împărătești și de față cu toată mulțimea i se adresează mamei: ”Niculino, să-ți ții copilul lângă dumneata, aici, în față!’’. Mama, furioasă de o așa rușine, vine la mine afară, mă încălzește cu câteva scartoalfe și mă aduce înăuntru, chiar în față. Aveam în mână o sforicică și la fiecare evanghelie, când îngenunchiam, făceam un nod. Pe parcurs, venind mai mulți oameni, ne-au împins până lângă o masă mare unde erau mai multe borcane cu grâu rămase de la pomenitul morților. Când am îngenunchiat, la o evanghelie mai lungă, am ajuns chiar sub această masă și, culmea, preț de un minut, două, m-a furat somnul. Când m-am trezit, m-am uitat în stânga, în dreapta, toți erau în picioare. Repede mă scol și eu cu masa în cap, borcanele făcându-se țăndări pe lespezile din piatră. Preotul deschide ușa și întreabă: ”Asta cine a mai comis-o, Ioane?’’. ”Al Niculinii, părinte, al Niculinii’’. Nu vă mai spun ce ”premiere’’ am luat acasă!
-Când sunteţi obosit, ce faceţi ca să ieşiţi din această stare?
Depinde ce lucrez. Dacă pictez într-o biserică și am obosit sau nu mai suport mirosul culorilor în ulei, ies afară, mă plimb prin cimitir și-mi zic: ”Ce te vaiți, Gheorghe, mâine, poimâine te-oi tot odihni’’. Dacă în atelier m-am plictisit de pictură, mă apuc de sculptură sau mozaic. Mă feresc să dorm ziua, mai bine citesc ceva sau scriu. Chiar am fost foarte fericit, când am reușit, după mai mulți ani de cercetare, să ofer dragoslovenilor și muscelenilor cartea ”Dragoslavele, slăvind istoria locului tradițiile și legendele dragi”, pentru care am primit cele mai importante premii din viață.
-Ce este dominant în viaţa dumneavoastră: munca sau familia?
În viață am două dominante: familia mare (Biserica-parohia) și familia mică, mama, soția copiii, nepoțica, nașii și finii noștri.
