0
0
Cel care s-a destăinuit astăzi, în cadrul rubricii „Personalităţi în papuci” a fost profesorul de Limba şi Literatura Română, Decebal Rădulescu prin mâna căruia au trecut în cei 41 de ani de activitate la catedră sute de generaţii de elevi. Întotdeauna s-a descris ca fiind un aventurier, un comod, dar care şi-a făcut cu pasiune profesia de dascăl pe care a slujit-o necondiţionat. Născut în zodia Săgetătorului, profesorul Rădulescu, se dovedeşte a fi un om de acţiune, aprig dar nu pătimaş. Generaţiile mai tinere îl cunosc mai bine ca „domnul director” al Şcolii nr.1 Oprea D. Iorgulescu pe care a păstorit-o până la ieşirea la pensie şi se mândreşte că a lăsat ceva în urma sa: bustul lui Iorgulescu din faţa şcolii, placa comemorativă, faţada şcolii, primul cabinet de Informatică din şcoală.Toate acestea au fost realizate atunci când el se afla la conducerea şcolii.Are un singur regret: că nu a rămas în relaţii cordiale cu toţi colegii.
Dacă ar fi s-o ia de la început ar face acelaşi lucru sau poate că ar înclina spre Turism.
*Mâncăruri preferate :bulzul
*Se simte un om împlinit pentru că are o soţie îngăduitoare şi doi băieţi minunaţi: Şerban şi Decebal de care este tare mândru;
* Îl deranjează faptul că pe Primărie este scris Câmpulung Argeş când ar fi trebuit să stea scris Câmpulung Muscel;
*La Revoluţie a rostit din balconul Primăriei „Tatăl Nostru”
* Motto-ul vieţii: „Nimic fără Dumnezeu!”
*Hobby: îI place să călătorească(Bulgaria, Polonia, Iugoslavia, Germania, Austria, Franţa, Anglia, Grecia)
*L-a cunoscut pe filozoful Constantin Noica atunci când era în clasa a X-a de liceu.
*Dacă s-ar întâlni cu Dumnezeu nu i-ar cere nimic ci i-ar mulţumi pentru tot ce i-a dat
# Plimbare cu bucluc
” De când eram foarte mic, mama mi-a spus că am fost un copil foarte rău, în sensul că plângeam non stop.Mai apoi, când am crescut, am fost un copil foarte timid şi dacă făceam şotii pot spune că erau copilării.Eu m-am născut la Bucureşti şi toate vacanţele le petreceam la bunica din partea mamei, la Rucăr. Îmi amintesc de-o năzbâtie pentru care mama mi-a tras o chelfăneală zdravănă: într-o zi, mi-a dat-o pe sora mea care este mai mică cu 6 ani decât mine s-o plimb cu căruţul.Am plimbat-o, ce am plimbat-o după care i-am dat drumul la vale la căruţ singur.M-a prins mama care ieşise în drum să se uite de mine. Atunci când eram la liceu obişnuiam să mai facem glume în perioada sărbătorilor, când mergeam cu colindul la unii dintre profesori.Cei care nu ne primeau, le luam poarta şi o duceam la câteva case distanţă dar niciodată, nu am întrecut limita bunului simţ. Mama a fost „şeful” şi cred că ne altoia în fiecare zi pentru că stăteam mai mult cu ea.Tata era mai mult plecat şi atunci când se enerva, prefera să plece. Îi mai supăram când plecam de acasă pentru a merge la fotbal, mai ales vara, când mă întorceam acasă seara. Atunci când am mai crescut, şi jucam fotbal, venea acasă la mine un coleg. Ca să nu se prindă mama că mă duc la antrenament, mă fluiera dimineaţa, eu îi aruncam plasa cu echipamentul şi apoi, eu îi spuneam mamei că ies până la poartă şi…. dus eram. Mai veneam seara dar mai întâi, luam legătura cu fraţii pentru a afla cum stau lucrurile, să văd dacă „o încalţ” sau nu. De multe ori mă acopereau ei şi scăpam, dar de alte ori, o luam pe spinare.”
# Selecţie dură
” Atunci când a trebuit să dau la liceu, ţinta mea a fost să ajung la Liceul Dinicu Golescu.Generaţia mea a fost ultima în care existau numai băieţi iar liceul pentru fete era cel care este acum Colegiul Tehnic ARO.Au fost doar două clase, iar examenul de admitere era foarte dur.Mai mult, după primul trimestru, dacă aveai la trei materii note sub cinci erai exmatriculat.De această situaţie s-au lovit mulţi colegi de-ai mei care după ce s-au văzut intraţi la liceu, au lăsat-o cam moale cu învăţătura şi-mi amintesc că jumătate din ei au plecat acasă.A fost jale mare atunci.”
# Decât contabil mai bine profesor
” Părinţii mei nu ne-au impus niciodată nimic.Atunci când a trebuit să-mi aleg drumul în viaţă, m-am gândit că eu nu sunt bun să am grija banilor sau să fiu procuror şi să împart dreptate oamenilor chiar dacă făceam acest lucru legal, pentru că cel căruia îi dai pedeapsa meritată de altfel, tot te ţine minte şi eu nu am vrut ca oamenii să mă urască. Am ales Filologia chiar dacă banii erau mai puţini.Mi-a plăcut pedagogia, pentru că mi-au fost dragi copii şi acest lucru l-am învăţat de la tata care a fost învăţător.”
# Din 1956, alături de maestrul Cristian Panaitescu
” După absolvirea facultăţii unde am făcut făcut şi modulul Pedagogie, maestrul Panaitescu a fost pentru mine „practica pe viu” pentru că în facultate, am învăţat despre pedagogie partea teoretică or de la maestru am învăţat cum se aplică ea.Urmărindu-l mi-am dat seama că aşa trebuie să fie un bun pedagog.L-am copiat în comportament, în atitudine pentru că maestrul ştia să impună respect.”
# S-a apucat de fumat de ….foame
” Atunci când jucam fotbal, îmi amintesc că după terminarea meciului,ne suiam în maşina Armatei care avea două rânduri de bănci şi ni se dădea o păine neagră mare şi o bucată de şuncă care trecea pe la fiecare. Cum eu eram ultimul de pe bancă, la mine nu mai ajungea mai nimic, aşa că rămâneam nemâncat. Pentru a atenua foamea, m-am apucat de fumat. Cum părinţii nu-mi dădeau voie să fumez, mă ascundeam în porumb cu fratele meu, luam mătase de porumb uscată o înfăşuram în ziar şi fumam.”
# Concurs cu felicitări
„Îmi amintesc cu plăcere un moment foarte frumos pe când eram profesor la Şcoala nr.5 şi şcoala noastră a câştigat un concurs televizat prezentat de actorul Iurie Darie la care au participat toate şcolile din ţară.Asta se întâmpla prin 1976 şi, şcoala noastră a ajuns în finală cu Şcoala 10 din Piteşti care se credea mult mai bună decât noi şi era ferm convinsă că va veni la Câmpulung şi ne va termina. Eu lipsisem câteva zile de la şoală pentru că avusesem o înmormântare, murise bunica. Când am revenit, profesoara de Geografie, Rodica Dragomir mi-a spus că trebuie să participăm la acest concurs de cultură generală.S-au ales elevii cei mai buni din şcoală şi s-a început pregătirea.Pentru că tema principală era viaţa şi opera lui I.L Caragiale, i-am luat pe toţi cei selectaţi şi i-am dus la „Casa memorială a lui Caragiale” pentru a afla cât mai multe despre el.Ba mai mult, m-am dus la profesoara Băjan-mama unui coleg de liceu de-al meu şi am rugat-o să-i verifice pe copii.A fost foarte mulţumită de ei. A venit ziua concursului care s-a ţinut la Clubul ARO şi-mi amintesc că jumătate din sală era ocupată de cei de la Piteşti. Ca şi acum, între Câmpulung şi Piteşti exista o mare concurenţă din toate punctele de vedere.A început concursul, au venit întrebările şi amândouă şcolile au răspuns corect. Se ajunsese la baraj. La un moment, li s-a pus celor de la Piteşti, o întrebare din „O scrisoare pierdută” la care nu au ştiut să răspundă. Au ştiut ai noştri. Acest răspuns i-a dus către victorie pentru că pe tot parcursul concursului cele două şcoli au fost la egalitate. Premiul a fost o excursie de 10 zile în Ungaria.”
# Prima întâlnire a ratat-o din cauza unei bătăi
„După cum v-am spus,noi eram separaţi, fetele la un liceu, băieţii la altul. Eu le aveam cu sportul şi nu prea eram cu gândul la fete. Colegii mei au zis într-o zi, să-mi facă cunoştinţă cu o fată de la Liceul de fete. Era fata şefului de Gară.În oraş exista fiecare cartier cu gaşca lui şi atunci când se întâlneau ieşea cu scântei.Cei mai răi erau cei din zona Pieţei.Nu se ştie cum, cei din Piaţă, au aflat că eu trebuia să mă întâlnesc cu fata asta. Când mai era puţin să vină fata, au apărut ăştia şi ne-am luat la bătaie. Cum eram în inferioritate numerică ne-a scăpat unul Muller, un neamţ care era foarte bine făcut. Evident că nu am mai reuşit să mă întâlnesc cu tipa, s-a dus naibii întâlnirea şi apoi, mi-am luat gândul.”
# Încă una şi mă…duc
„Pe soţia mea am cunoscut-o la un ceai, cum se făcea pe atunci. Ea a terminat facultatea la Timişoara şi a fost repartizată la Şcoala 4, din Apa Sărată unde eram profesor şi eu.A durat foarte puţin până ne-am căsătorit.Momentul nu a fost pregătit şi-mi amintesc că la cununia civilă, cu o seară înainte, am fost la cârciumă unde am stat până dimineaţă şi am uitat că trebuie să mă duc la Primărie. Când mi-am amintit, deja eram în întârziere. M-am schimbat şi m-am dus dar întârziasem ceva. Biata de nevastă-mea nu mi-a zis nimic atunci, s-a bucurat că m-am dus dar a avut timp să-mi „scoată” ochii pentru acea întârziere.Dacă întârziam mai mult, acum regretam amarnic.”
# Hrăniţi de regizorul rus Serghei Bondarciuc
” Fiind arbitru de box am avut ocazia să fac foarte multe deplasări în străinătate şi la acest capitol am foarte multe amintiri hazlii.Vă povestesc una care le-a întrecut pe toate. Am plecat în R.D.G şi atunci când ne-am întors, la aeroport, delegaţia noastră nu a mai găsit bilete pentru toţi,la același zbor aşa că, din lotul de 17, au plecat doar 12 iar 5 au rămas acolo: eu, Gheorghe Vlad, Dan Oancea, Liviu Oancea şi Napoleon.Niciunul dintre noi nu avea niciun ban, nici lei nici mărci. Am rămas în zona neutră şi nu puteam să ieşim de acolo, aşa că am stat o noapte şi două zile nemâncaţi, nebăuţi apă.Dormeam pe bănci, ne sculau ăia şi ne mutau unde erau scaune libere.Pentru a ne potoli cât de cât foamea, stăteam cu ochii pe restaurantul de acolo, mai precis, pe mese şi aşteptam să plece oamenii şi luam tot ce rămânea în urma lor, pâine, apă, bere începute şi neterminate.Ne-a văzut un ospătar şi ne-a întrebat ce suntem. El era bulgar şi când a auzit că suntem români i s-a făcut milă de noi şi ne-a adus mâncare. La un moment dat, îl vedem pe bulgar că vine cu 5 farfurii pline cu piure şi cârnăciori şi le aşează la masă şi ne face semn să ne aşezăm.Ne-am dus buluc dar ne-am dat seama că nu comandase nimeni şi nu aveam cum să plătim aşa că am refuzat să mâncăm. Atunci ne-a arătat un bărbat care am aflat că se numea Serghei Bondarciuc, cel care regizase filmul „Război şi pace” de Tolstoi. Drept recunoştinţă i-am spus: „spasibo” iar el a dat din cap şi ne-a zâmbit.”
