0
0
Norris Măgeanu-nepotul “ultimului pălărier al României”: “ Brandul Măgeanu a fost creat cu munca de 100 de ani a familiei mele. ”
Când lui Norris Măgeanu i-a trecut prin cap să facă o pagină de Facebook dedicată Câmpulungului, nu a avut o strategie. Pur şi simplu a făcut-o şi a „crescut-o”datorită nostalgiei. A construit-o din dor de familie, de colegi, de prieteni, de locurile copilăriei, fără legătură cu primarii, oficialităţile. Ceea ce a realizat strănepotul primului proprietar al magazinului de pălării „La Măgeanu”, valorează mai mult decât toate proiectele de promovare a turismului în Câmpulung. Exact ca Ion Măgeanu, „părtaş” fără să vrea în geniala piesă de teatru, „Titanic Vals” a lui Tudor Muşatescu transpusă într-o capodoperă a cinematografiei datorită interpretării de excepţie a lui Birlic în anii 30. În acest colţ din virtual, am văzut faţa „Dincolo de aparenţe” a lui Norris, diferită de cea de la conferinţele de presă legate de raliuri, acel ceva care poate transmite la mii de prieteni din toate colţurile lumii că în Câmpulung se va petrece un eveniment, şi nu numai atât. Nepotul lui Marcu Măgeanu- „ultimul pălărier al României” se destăinuie şi o face în modul lui sincer, lucru cu care atrage „pogoane” de prieteni şi pe Facebook. Oana Diaconescu
Originea îţi semnează o filă în istoria Câmpulungului. Ce însemna acum 20-25 de ani să fii nepotul “ultimului pălărier al României”? Ce înseamnă acum?
Mie nu mi se pare nimic extraordinar. Suntem nişte oameni care ne-am ridicat afacerile prin munca noastră, nu am primit nimic degeaba şi de multe ori am luat-o de la capăt. Cinstea, credinţa şi pasiunea cu care şi-au făcut meseria i-au făcut renumiţi pe bunicul şi pe străbunicul meu. Acum 35 de ani eram un copil. Mergeam cu bunicul să ascultăm cucul în pădure şi să prindem arici în pălărie. Nimic deosebit faţă de ce făceau alţi bunici cu nepoţii lor…doar că noi aveam mereu pălărie. Acum, am aşa de multă treabă că am uitat de cuc. Am însă pălărie lucrată de bunicul meu pe care mi-e şi frică să o ating ca să nu se strice.
Există un loc pe Bulevardul “Pardon” care te aşteaptă. Cât de grea e sarcina de a revitaliza „La Măgeanu”- magazinul de pălării neschimbat din 1943?
Nu ar trebui să fie o sarcină grea pentru simplul fapt că aş face-o cu plăcere. Şi, când faci un lucru cu plăcere, nu îţi pare greu, chiar dacă de fapt este. Cere însă timp, implicare totală, iar eu, din nefericire, nu am ajuns la momentul în care să am liniştea spirituală şi materială să mă implic într-un asemenea proiect. Nici nu vreau să îl fac printre picături pentru că brandul Măgeanu a fost creat cu munca de 100 de ani a familiei mele. Mi-aş jigni bunicul dacă aş crede că pot să îl fac „pe fugă”.
Eşti iniţiatorul şi administratorul paginii dedicate Câmpulungului pe Facebook. Ideea ta a reunit în comunitatea virtuală mii câmpulungeni din toate colţurile lumii. E marketing sau o chestiune de suflet?
Pagina Câmpulung Muscel este o chestiune de suflet care poate deveni însă o unealtă de marketing. De altfel, toată activitatea mea pe Facebook a început din dorinţa de a fi aproape de nevoile clienţilor mei din publicitate, ca să ştiu dacă le recomand sau nu Facebook-ul ca mijloc de promovare. Nici nu simt când trec bariera dintre suflet şi marketing, asta şi pentru că sunt mereu sincer. Eu nu pot să promovez un lucru în care nu cred. Dacă vorbim de numere, pagina avea 1226 de prieteni când mi-ai trimis întrebările, are 1245 acum, când scriu răspunsurile, va avea probabil 1280 când publici articolul. Adică aproape 4% din populaţia totală a Câmpulungului, şi cam 8% din populaţia cu drept de vot. Targetul meu este să ajung la aproximativ 3000 de câmpulungeni, pentru ca apoi, pe măsură ce recunoaşterea oraşului va creşte pe plan naţional, să apară prieteni şi din alte zone ale ţării. Dar eu nu dau importanţă numerelor, mă bucur ca un copil când mai găsesc câte un coleg care îmi scrie de prin vreun colţ de lume. Prin aceasta pagină şi prin intermediul Facebook-ului, am găsit prieteni şi colegi din Câmpulung stabiliţi în multe locuri din lume. Am întâlnit oameni cu care colaboram în Bucureşti, despre care habar nu aveam că sunt din Câmpulung. Am întâlnit câmpulungeni pe care îi cunosc de mult din oraş, dar despre care habar nu aveam că le pasă de oraşul lor. Am văzut oameni şi locuri pe care altfel i-aş fi ocolit. Crezi că mai contează numerele şi marketingul în aceste condiţii? Sincer, nu…
Oraşul nu mai e nici pe departe ce a fost odată. Nici oamenii, nici locurile, iar prezentul se bazează mai mult pe istorie. Referitor la acest aspect, vezi doar partea plină a paharului?
Ai dreptate, dar hai să fim serioşi, nici pe pagina Parisului nu vezi gunoaiele din suburbii, la fel cum nici pe pagina New York-ului nu e prezentat Bronx-ul. Dar ele exista şi toţi ştim de prezenţa lor. Asta vorbind de aspectul „publicitar” al paginii. Dacă vrei să vorbim de componenta socială, mie îmi este mai uşor să văd partea plină a paharului pentru că vin la Câmpulung din când în când. În scurtele mele vizite, nu am timp să văd şi să mă confrunt cu multele probleme pe care oraşul le are…decât parţial. Dar, iarăşi, nu înseamnă că nu le ştiu şi că nu le conştientizez. Ele pot fi prezente pe pagina oraşului pentru a încerca atragerea atenţiei asupra lor, dar nu vor deveni un laitmotiv al paginii. Am făcut pagina să promovez oraşul, nu să îl fac de râs…Câmpulungenii care se lovesc de nefericiri în oraş trebuie să mai aibă puţină răbdare şi, între timp, să îşi protejeze cât pot oraşul, ar face-o în primul rând pentru ei…
Eşti prezent, la evenimente importante alături de oamenii „grei” din judeţ. Te-ai simţit vreodată „folositor” sau doar folosit?
Nu m-am simţit niciodată nici folosit, nici folositor, pentru simplul fapt că eu nu privesc aşa lucrurile. Eu îmi văd de treburile mele pe care le fac cum ştiu eu mai bine. Dacă în timpul ăsta interacţionez cu alţi oameni, ceea ce este normal, nu văd de ce nu am avea pentru perioade mai scurte sau mai lungi obiective comune. Obiectivele comune presupun să te foloseşti unul de celălalt. Ce ştiu sigur e că, alături de mine, intr-un proiect de promovare, orice partener de-al meu nu trece neobservat.
Unde te vezi peste 5 ani?
Habar n-am. Mai sincer de atât nu pot să îţi răspund. Trăiesc cu aşa intensitate clipa, încât 5 ani este o perioadă mult prea lungă pentru estimări. Şi un an e mult. Când voi candida pentru vreun post public voi şti ce fac pentru următorii 4 ani.
Dacă ai fi primarul Câmpulungului care ar fi primul lucru pe care l-ai face?
Ştiu exact ce aş face, dar nu îţi spun. Pentru că dacă am vorbi în glumă, lumea şi-ar da seama că de fapt sunt serios şi dacă am vorbi serios, nu m-ar mai vota şi nu aş putea pune în practică. Priorităţile primarilor ar trebui să fie arhitectura oraşului, scăderea şomajului şi starea drumurilor. Ştiu că nu răspund ei de drumuri şi nici nu au pârghii directe de acţiune asupra şomajului, dar tot priorităţi sunt.
Poezie şi maşini. Cum se împacă mecanica, turaţia motoarelor cu metaforele, visele şi cuvintele?
Orice faci cu pasiune îşi găseşte un loc de frunte şi apoi se amestecă cu alte lucruri făcute cu pasiune. Este ca atunci când te îmbraci şi vrei să pui pe tine haine colorate în verde, roz şi albastru. La prima vedere pare că nu se potrivesc, dar dacă găseşti combinaţia corectă, obţii un rezultat extraordinar, care face de fapt diferenţa între obişnuit şi remarcabil.
Recunoşti versurile : “Mai înţelept ca totdeauna /Şi tot atât de idiot/ Acum pricep că e totuna/Să n-ai nimic sau să ai tot.”? Cine e „totul” sau „nimic” pentru tine?
Dacă mă intrebi „cine”, omul cel mai aproape de asta, este mama. Dacă vroiai de fapt să intrebi „ce”, pentru fiecare dintre noi, clipa, momentul înseamnă o perpetuă luptă între „totul” sau „nimic”. Noroc că nu suntem conştienţi de asta, am avea nişte emoţii uriaşe la fiecare pas. Pe mine mă şi umflă râsul când mă gândesc că trecem zilnic milimetric pe lângă „nimic” şi nici nu băgăm de seamă, în schimb avem emoţii când mergem la un examen sau la o şedinţă, crezând că este „totul”.
Alături de Ovidiu Lipan Ţăndărică dar şi de Adelina Pestriţu şi Bianca Drăguşanu. Cum comentezi asocierea unor nume adevărate pentru noi, românii cu imagini ale trendului gen „cancan”?
În momentul discuției noastre valorile nu mai sunt cele din 1990. Trebuie să acceptăm asta. Un brand uriaş cum este Ovidiu Lipan Ţăndărică trebuie în primul rând protejat de stat, dar trebuie în acelaşi timp să ştie să se integreze în tendinţe. Dacă aş putea, din orice poziţie de conducere în ţara asta, aş cheltui oricât e nevoie ca valorile ţării să fie protejate(să nu ducă lipsă de nimic, să li se asigure o imagine corecta, să fie ferite de scandaluri). Şi apoi aş pleca cu ele prin lume. Ce crezi, ar interesa pe cineva dacă pe terasa Burj-al-Arab ar concerta Ovidiu Lipan Ţăndărică, Gheorghe Zamfir şi Marius Mihalache? Îţi răspund eu rapid: ar fi concertul anului la nivel mondial. Adelina(musceleancă de-a noastră) şi Bianca sunt două dintre frumoasele noastre. Dacă am şti să le deosebim de celelalte şi să le ferim de compromisuri, eu cred că şi ele pot deveni valori naţionale. Nu trebuie să fim ipocriţi…lângă cei trei de mai sus, dacă o punem şi pe Bianca pe un scaun, concertul va fi şi mai memorabil. Frumuseţea şi felul cum şi-o arătă pot fi ridicate la rang de valoare naţională.
