Invitatul de astăzi al rubricii noastre „Dincolo de aparenţe” este sculptorul Adrian Radu, cel care aşa cum avea să declare, a renunţat la buletinul de Bucureşti pentru câteva tone de piatră şi un apartament cu 4 camere numai pentru a se stabili definitiv în Câmpulung, acest lucru demonstrând încă o dată că „arta cere sacrificii”. Şi, Radu Adrian, le-a făcut cu vârf şi îndesat aşa cum le face orice artist pentru ca opera sa să se desăvârşească.Tot sacrificiu a fost şi emigrarea sa în America pentru că, chiar dacă devenise celebru acasă şi în ţară „nu avea pâine pe masă”. Toate acestea însă nu au făcut din OMUL Adrian Radu decât unul mai puternic peste care greutăţile vieţii au trecut fără să lase urme adânci pe chip. Tatiana PETRESCU

Care au fost cele mai emoţionante momente din viaţa dumneavoastră?(Daţi-mi exemplu 3 astfel de momente.)
Mărturisesc că întotdeauna, momentele de vârf ale stărilor mele emoționale au fost cele legate de profesie. Putem uita sau iertăm o promisiune abandonată, un sărut, neîmplinirea unei dorințe sau un eșec al iubirii, dar eu n-am putut uita niciodată sentimentul trăit când am văzut c-am intrat, din primul examen, la Universitatea de Artă. La vremea aceea, în 1965, admiterea la facultate era foarte grea. Erau câte 10 sau 12 candidați pe un loc. Un alt moment trăit cu intensitate a fost deschiderea primei mele expoziții personale, în 1971, la Sala Calinderu, din București. Eram încă student în anul 6. În lumea artelor se spune că „debutul e ca un pariu cu viața”. Ori ca o loterie. Aprecierile critice ivite-n presa vremii demonstrau că am câștigat acel pariu. Al treilea moment emoționant l-am trăit în 1977, când primarul Câmpulungului, Manole Bivol, mi-a creat condițiile ideale ca să rămân în acest oraș. Mi-a oferit pentru familie un apartament bun, cu 4 camere decomandate, și un atelier de creație cu curte largă. Aici mi-a depozitat și o mulțime de tone de piatră bună de cioplit. Toate astea m-au făcut să renunț la buletinul de București și să mă stabilesc definitiv în Câmpulung.

Dacă ar fi să dăm timpul înapoi, spuneţi-ne care ar fi cele mai mari 3 dezamăgiri pe care le-aţi trăit până acum?
Nu spun că n-am avut și dezamăgiri. Una din ele am trăit-o când prima soție a divorțat de mine. Îmi iubeam familia și țineam mult la copii. Îmi plăcea să am grijă de ei și eram convins că reușisem să le ofer în Câmpulung, condiții mai bune de trai decât în Capitală. O dezamăgire am trăit și după ce am încheiat treaba de la Mausoleul Mateiaș. În doi ani de muncă (1983 – 1985) creasem 4 coloane de piatră pentru interiorul capelei, uriașul besorelief în piatră și decorarea exterioară a celor două săli muzeistice. Toată perioada am fost plătit doar la nivelul unui profesor cu definitivat, iar în final, am rămas fără serviciu. Basorelieful meu apărea mereu la televizor cu ocazia festivităților naționale iar eu nu aveam pâine pe masă. Inspectoratul Şcolar Județean Argeș n-a mișcat un deget ca să primesc o catedră de desen în Câmpulung. Ore existau destule, dar erau date altor profesori pentru complectarea normei lor didactice. Pe sarsanale sau relații. Abia am putut găsi, după multă milogeală, o jumătate de normă la Casa de Copii din Nămăiești. Cu acel semisalariu nu aveam din ce-mi întreține familia. Așa se face c-a trebuit să emigrez, în 1988, în USA. A treia dezamăgire mare am avut-o în 2009 când, după ce am cumpărat un teren bun la Rădești și reușisem să-mi construiesc un atelier bun pentru sculptură și chiar primul nivel, cu patru camere, al unei locuințe generoase, cea de-a doua soție, cu care conviețuisem 25 de ani, a divorțat și mi-a luat prin partaj acea casă. În intenția mea era să construiesc aici un edificiu cu 8 camere în care să viețuiesc cu familia, dar care să fie și muzeu de artă. Aveam peste o sută de picturi și sculpturi semnate de o mulțime de artiști profesioniști din țară.
Când aţi fost cel mai fericit?
Atunci când mi s-a născut al doilea băiat. Mă simțeam împlinit ca tată.
Ce vă deranjează cel mai mult la cei din jurul dumneavoastră?
Cel mai mult mă deranjează neseriozitatea, incompetența și corupția semenilor.
Dacă ar fi să schimbaţi ceva la dumneavoastră care ar fi acel lucru?
Nu văd ce aș putea să schimb la mine. Dacă ar fi să mă mai nasc o dată, sunt convins că tot sculptor aș deveni. Iar acum, când vârsta începe să-mi coboare spre final, fiindcă trecutul n-am cum să mi-l mai schimb, încerc să mai fac artă cu rămășița de forță care mi-a rămas.
Ce apreciaţi cel mai mult la subalternii şi colegii dumneavoastră?
Nu am subalterni. Am doar colegi. Apreciez la ei talentul, capacitatea travaliului și solidaritatea. Dacă-n criza de-acum n-avem suficientă înțelegere, e bine măcar să ținem aproape unul de altul. Nu-i bine să cedăm! E vremea să lucrăm doar pentru noi, că numai aceste obiecte de artă ating cota maximă a exigențelor noastre profesionale.
Dacă ar fi s-o luaţi de la zero aţi face acelaşi lucru?
Da. Inclusiv căsătoriile. Niciodată n-am fost adeptul ideii că un artist nu trebuie să aibă familie. Sigur că i-ar fi mai ușor, dar copiii-ți înnobilează casa și te fac să fi om.
Când v-a fost cel mai greu?
Cel mai greu mi-a fost după al doilea divorț. Când mi-am văzut spulberată dorința de-a face o casă atelier și muzeu, în care să-mi trăiască frumos familia și să primesc nobil colegii de aspirații. Investisem aici toți banii pe care-i agonisisem două decenii, și mai rămăsesem dator și la BCR vreo zece mii de euro. Noroc că m-au înțeles și m-au ajutat frații pe care-i am în America.
Unde vă vedeţi peste 10 ani?
Nu știu, probabil la Flămânda, căci am avut din timp grijă să am aici viitorul asigurat.
Daţi-mi exemplu de două calităţi şi două defecte de-ale dumneavoastră
Două din calitățile mele, de care-s mândru, sunt voința și permanenta sete de cunoaștere. Un defect e când pretind fără suficient discernământ semenilor, să fie și ei la fel. Un alt defect e că nu posed calități diplomatice în atingerea idealurilor mele artistice. Îmi place mult munca și încă mai cred că asta-i suficient ca cei din jur, care au ochi să vadă, să-nțeleagă că totu-i în avantajul lor.
Credeţi în legea compensaţiei? S-a întâmplat să se dovedească în cazul dumneavoastră?
Da. S-a-ntâmplat de multe ori. Când m-am repatriat din America, în 1991, am obținut suficiente ore de Desen și Istoria artelor în învățământul liceal, și chiar am fost promovat în învățământul universitar. Sunt conferențiar universitar, doctor în arte. În 1994, la vernisarea monumentului lui Dinicu Golescu, am primit diploma de cetățean de onoare al orașului Câmpulung. În 2007 am primit titlul de Fiu al Argeșului. De-a lungul timpului am primit o seamă de medalii și diplome din partea multor societăți culturale. O mare compensație spirituală mi s-a ivit și-n urma recentei rupturi familiare.
Atunci când sunteţi obosit ce faceţi ca să ieşiţi din această stare?
Cel mai mult mă obosesc gândurile. Mi-e foarte greu când nu găsesc explicații pentru eșecuri de care nu sunt vinovat. Stările astea mă consumă mult. Cred că de aia am părul alb. Altminteri, cioplitul pietrei, al lemnului sau modelatul artei tridimensionale nu mă obosește. Deși sculptura implică un susținut efort fizic – în taberele noastre de creație muncim chiar câte 10 ori 12 ore pe zi – seara nu cădem imediat într-un somn adânc. De multe ori, mai stăm ore în șir de vorbă, ne-mpărtășim opinii, mai ciocnim un pahar… Munca de creație, oricare ar fi ea, nu obosește. Relaxează, luminează, limpezește.
Se spune că pentru a fi un om împlinit trebuie să construieşti o casă, să faci un copil şi să sădeşti un pom. Dumneavoastră cam ce aţi mai avea de făcut pentru a fi împlinit?
Am făcut din toate astea. Și cel mai mult, mă bucur să-mi văd copiii realizați. Personal, nu știu când mă pot socoti împlinit. Vreau să lucrez în continuare, să creez cât mai multe monumente pentru spațiile publice, și când n-oi mai putea ține dalta-n mână, să pictez pânze, frescă, vitralii sau sculptură mică, de interior.
Sunteţi un om darnic? Dar iertător?
Cred că sunt darnic. Am organizat 11 simpozioane naționale de pictură la Cabana Voina, altele de sculptură la Babadag, la Pitești, la Miroși și chiar practici de documentare în Italia. O mulțime de pictori profesioniști și sculptori din țară s-au bucurat de această așa-zisă bunătate. Nu organizam astea pentru mine, nu mi-am creat o platformă de ascensiune și nu pretind osanale. Nu pot fi iertător.
Dacă ar fi să vă caracterizaţi în câteva cuvinte ce aţi spune despre dvs.: că sunteţi un conservator sau un om modern, adaptat timpului în care trăiţi?
Sunt exigent cu mine și nu pot pune liniștit capul seara pe pernă dacă-n acea zi nu mi-am făcut treaba ca lumea. Sunt la fel de exigent și cu colegii, practic cu oricine, treabă pentru care greu pot fi iertător cu cei care se sustrag de la obligațiile pe care le au. Sunt conservator în ce privește aprecierea valorilor artistice, mai ales cele istorice, și modern în căutarea permanentă a noilor posibilități de expresie plastică. Asta fiindcă-n creație nu ai voie să plagiezi pe nimeni, dar nici să-ți repeți imaginile proprii, ca artizanii. Utilizez în arta mea, atât în sculptură cât și-n pictură, un limbaj plastic specific culturii ultimului secol.
Povestiţi-ne cum v-aţi ales profesia. A fost o oportunitate sau ceea v-aţi dorit mereu?
Nu mi-am ales profesia ca pe-o oportunitate. De când eram mic, mi-am dorit să devin artist. Toată copilăria visam să ajung pictor, sculptor, scriitor, poet, muzician sau chiar actor. Să nu trăiesc degeaba, cum se spune despre omul din cotidian.
Tânjiţi după ceva?
Da. După o-nțelegere deplină, pe care n-am cum s-o disociez de comenzi. Leonardo da Vinci n-a pictat pe peretele sufrageriei sale Cina cea de Taină. Și nici Michelangelo n-a cioplit pentru sine sclavii, pe Moise ori mulțimea de Piete. Mă doare când văd că-n Câmpulung îmi ofer serviciile „de-a surda”.
O vorbă spune că „A fi om e lucru mare, a fi domn e o întâmplare”. Sunteţi de acord cu acest lucru?
Nu pot fi de acord. A fi domn ține de structura insului, de sângele său albastru cu alte cuvinte, iar a fi om îmbracă mai multe sensuri. Om de omenie înseamnă să fi bun cu semenii. Om dârz înseamnă să fi hotărât, ferm, fără oscilații comportamentale, cum au politicienii. Dar în mare, să fi om înseamnă să fi plin de ceea ce numim omenie.
Cât de important este să ai „cei 7 ani de acasă?”
Cei 7 ani de acasă reprezintă zestrea unei inteligențe și a unei educații moștenită din familie, zestre cu care copilul se prezintă la școală în clasa a I-a pentru a fi an de an, cultivat sănătos în vederea formării sale atât profesionale cât și ca cetățean demn pentru a trăi în societate. În funcție de cei 7 ani de acasă, copilul se-nscrie mai ușor sau mai greu pe orbita formării sale ca om integru.
Succesul determină şansa sau şansa determină succesul?
Mai degrabă șansa determină succesul, dacă e folosită cum trebuie. Dar și-n urma unui succes bine definit ai mai multe șanse.
Oamenii puternici cred că destinul ţi-l faci singur. Credeţi în destin sau în voinţa proprie?
Nu cred în destin. Cred doar în voința proprie.
Mai aveţi prieteni din copilărie?Dar duşmani, oameni cu care nu vă înţelegeţi oricât aţi încerca?
Am și prieteni din copilărie, dar am și dușmani care se păstrează ca atare mai mult din invidie în raport cu mine.
Care credeţi că este cel mai important lucru care ar trebui schimbat la politicienii din ziua de azi?
Politicienii de astăzi ar trebui să se înconjoare doar de specialiști. Cu ei ar trebui să se consulte mereu înainte de-a se lua vreo decizie.
Cu cine sunteţi în concurenţă?
În primul rând cu mine însumi. Cu semenii sunt doar în relații de colegialitate.
V-aţi pierdut vreodată încredrea în prieteni?
Da. Am avut în tinerețe un prieten, un poet, în care mi-am pierdut definitiv încrederea.
Ce vă face fericit? Dar nefericit?
Fericit mă face înțelegerea semenilor și a concitadinilor, iar nefericit, neînțelegerea lor.
Care au fost şi sunt lucrurile esenţiale din viaţa dumneavoastră?
Esențială în viața mea este munca de creație și permanenta dorință a ambientul artistic.
Care ar fi definiţia dumneavoastră pentru ceea ce se întâmplă la ora actuală în politica din ţara noastră?
La ora actuală, politica din țara noastră e dictată de satisfacerea nevoilor personale a fiecăruia din subiecții din vârful ierarhiei. Asta a condus la o corupție fără precedent.
Care era lucrul care vă plăcea să-l faceţi în copilărie?
În copilărie îmi plăcea mult să desenez, să modelez figurine mici din lut sau cocă, să ascult muzică, să cânt sau să recit poezii.
Povestiţi-ne o întâmplare haioasă din copilărie care s-a lăsat cu bătaie
Nu-mi amintesc întâmplări haioase din copilărie. Dar șuturi și scatoalce încasam în mod curent fiindcă eram patru frați iar eu eram cel mai mic dintre băieți.
Ce este dominant în viaţa dumneavoastră: munca sau familia?
Dominantă în viața mea a fost munca de creație, o activitate din care să mă pot întreține onorabil, și dorința de-a avea o familie respectată. De când m-am așezat în Câmpulung, visam să fiu salutat când ies duminica, la plimbare cu familia-n oraș.
Vă place să staţi în bucătărie? Ce mâncăruri vă place să gătiţi?
Nu am o mâncare preferată. Nu sunt gurmand dar, în general, îmi plac legumele.
Ce alte pasiuni mai aveți?
Sunt născut în zodia Gemenii dar nu cred în zodii. Am mai spus că nu cred în destin. În ultimii 162 de ani s-au născut pe 15 ianuarie sute de mii de români, dar numai unul din ei a fost Eminescu. Am avut în liceu doi colegi gemeni. Frații Mircea și Cornel Constantiniu. Unul din ei, Cornel, a devenit cunoscutul actor și cântăreț, iar Mircea s-a șters ușor, ca fumul, în anonimatul timpului. Nu am nici un fel de hobby. Poate doar că-mi beau cafeaua dinineața – una singură pe zi – în fața televizorului, privind la Discovery, la Animal Planet sau la Historic. Și-mi mai place să ascult muzică cultă. Sunt meloman. Să-mi fie iertat !